Jurnal pandemic

de Gheorghe Pârja

Venirea acestui virus peste lume este ca o lovitură dată prin surprindere, noaptea, când oamenii dorm, ori se gândesc la nemurire, cu o imaginație ocrotitoare. Nevăzutul și-a trimis cercetașii, au constatat că lumea este relaxată, iar oștenii care nu se văd au atacat fără milă. Este primul paradox al acestei lumi, când un inamic fără arme sofisticate învinge state înarmate până în dinți. O asemenea umilință nu cunosc în istorie. Să ataci statele puternice ale lumii, care au cheltuit mai mulți bani pentru înarmare decât pentru sănătate, să le provoci derută și serioase pierderi este ceva unic în arta războiului. Oamenii de știință, din industria spațială, sunt mirați că nu au intuit o asemenea năvălire. Pentagonul își ține aparatele la sol, iar marile companii aeriene își reduc serios zborurile. Masca a devenit un accesoriu universal. Cu păreri împărțite despre folosul ei. Recent, un regizor român, la Cluj-Napoca, s-a declarat adversar al măștii. Nu a scăpat de critici dure.

Dacă cerul laic este pus în încurcătură, biserica rămâne mai calmă, mai încurajatoare pentru enoriași. Pământul este cutreierat de fantoma virusului. A speriat mari demnitari, dar și lumea de rând, plătitoare de impozite. Și politicienii au frisoane. Se încurcă în decizii, neocolite de virusul electoral. Cucerirea puterii nu are opreliști, de cele mai multe ori nu poartă mască. Alteori este învăluită în fum. Că este campanie electorală. Scriitorii se amăgesc că au timp de creație, cântăreții duc dorul marelui public. La sfârșitul săptămânii trecute a avut loc, la Sighetu Marmației, Festivalul de muzică folk “Floarea de colț.” Când scriam acest text, neobositul confrate, Adrian Marchiș, era în dialog cu Zoia Alecu și Victor Socaciu, în direct de la Grădina Morii. Emoții puternice cu spectator, după reguli pandemice. Și arta spectacolului a fost lovită puternic de acest virus, care a ocupat scena lumii. Până acum nu am auzit că cineva s-ar fi încumetat să țină un jurnal pandemic. Relatări de la fața derutei. Poate se lucrează la un asemenea proiect.

Jurnaliștii sunt extrem de atenți la pulsul vremii. Cu sinceritate, dar și cu exagerări ne țin la curent cu realismul pandemiei, însă și cu suprarealismul ei. Deocamdată este singura cronică vivantă a inamicului nevăzut. Mă gândesc la scriitorul Daniel Defoe, cu celebra lui carte “Jurnal din Anul Ciumei,” operă de ficțiune bazată pe o solidă documentare, care prezintă realist, marea molimă din Londra anului 1665, când orașul de pe Tamisa era sortit pierzaniei. Și iată, nu s-a întâmplat! Nota fundamentală a cărții este atmosfera de rătăcire a rațiunii la nivel colectiv. Până la urmă am dat peste un cronicar actual al pandemiei. Este vorba despre fotograful italian, Lorenzo Maccotta, care susține că virusul a provocat o durere colectivă. România este prima țară în care a călătorit de la declanșarea pandemiei. Povestește cum a trăit starea de urgență la Roma. A ieșit în oraș să facă fotografii. Iată cum descrie șocul: „Nu-mi venea să cred. Când am ajuns la Colosseum, totul era gol. Pustiu. Ireal de pustiu. Vedeai doar militari. Militarii și Colosseumul. Și cred că prima fotografie pe care am făcut-o acolo rezumă întreaga esență a acestei perioade; o puternică rezonanță cu imaginea unei lumi apocaliptice, un scenariu pe care îl aveai în minte doar din filme și literatură. Pentru mine, acea fotografie este imaginea esențializată a unei traume colective.”

Apoi mai spune Lorenzo: “Am fost foarte speriat, mai ales pentru familia mea. Timp de trei luni am întrerupt orice legătură cu părinții mei. Din când în când, cu legitimație de fotograf, treceam pe sub balconul lor. Eu în stradă ei la etaj. Toată lumea era speriată. Frica plutea în aer. Subconștientul a fost puternic lovit. Cu toții ne transformăm în timpul acestei traversări. Nu mai este același lucru când te întâlnești cu un prieten. În mintea noastră persistă întrebarea: oare prietenul meu nu are virus?” Căutăm motive să negăm trauma. Să ne ascundem după umbră. Inclusiv teoria conspirației este o cale de a nega pandemia. Este un mod fals de a ne păzi de frică. Când devii adeptul teoriei conspirației, îngropi, de fapt, frica de realitate. O realitate dură. O altă imagine a lui Lorenzo: „Am văzut, pe străzile din Roma, tineri îmbrăcați în haine de firme, în mașini luxoase, căutând prin gunoaie. Sau oameni bine îmbrăcați, păstrând standardele fostelor vieți, stând la cozi enorme, să ia mâncare de la restaurantele Caritas.”

Cum s-a ajuns aici? Se tratează boala și mai puțin urmările ciclonului nevăzut. Cu ce răni vom rămâne după ce moartea își va epuiza secerișul? De aceea este nevoie de jurnale ale pandemiei. Să nu se uite. Să se știe cum s-a schimbat lumea. Noi, jurnaliștii, consemnăm. Trebuie să intre în ring istoricii, sociologii, filosofii, analiștii economici și cei care se pricep la bani. Până atunci, citiți-l pe scriitorul Daniel Defoe! În cartea sa, Londra este ca o ființă sfâșiată de suferință. Omul se încleștează cu despotismul absurdului, cu primejdia și frica de necunoscut.