EDITORIAL

Cui îi mai pasă de România?

            

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, sunt absolut convins că cei mai mulți dintre concetățenii noștri, în primul rând cei unși cu toate alifiile ipocriziei, lăcomiei și descurcărelii, ar spune ca la cartea globalismului și cosmopolitismului că ei sunt vrednici români și că-și iubesc atât de mult țărișoara în care s-au născut (care, chipurile, acuma nu mai poate să mulțumească hoiturile tuturor!), încât – la o adică – n-ar ezita să-și dea viețile, mai mult sau mai puțin inutile, întru apărarea de-a-ndoaselea (prin ponegrire și batjocorire, atunci când o cer interesele personale și/sau de clan) a românismului și a meleagurilor natale.

            Cum altfel, când aproape toți ăștia acționează după exemplul oferit de detestabilul miliardar Ion Țiriac (cosmopolitul ăsta se crede un mare român, dar n-am știre să-și fi ajutat în mod consistent compatrioții în vremuri de restriște, precum cele pandemice, chit că a profitat de pe urma lor cu vârf și îndesat), respectiv nu se abat cu o iotă de la faimoasa clasificare naeionesciană a locuitorilor de pe aceste meleaguri în români și buni români.

            Potrivit lui Nae Ionescu, român este acela care are în spate cel puțin două-trei generații de țărani (nu spunea Petre Țuțea, unul dintre discipolii de marcă ai Profesorului, că statul se sprijină pe cioarecii țăranului român?), iar bun român este tot alogenul de pe aceste meleaguri ce se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești, dar care este incapabil să simtă și să se poarte neaoș românește. În redutabila formulare naeionesciană (Cartea Roza vânturilor, Editura „Roza vânturilor”, București, 1990) treaba stă în acest chip: „(...) a fi «bun român» este, sub raportul etnic și spiritual, mai puțin decât a fi «român» pur și simplu”, căci bun român se cheamă „bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului”, altfel spus „care muncește de dimineață până-n noapte, care-și plătește regulat birurile și e respectuos cu legile țării, care a fost în război și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă”, pe când „A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi”, ce statornicesc „o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței, din care decurg, prin însăși desfășurarea vieții, anumite forme”.

            Indiscutabil că situația este extrem de gravă atuncea când luăm aminte la dezastrul din jur (necinstea și necalificarea aleșilor, neîntrerupta disoluție moral-spirituală a societății, colapsul economiei naționale, starea tot mai precară a sănătății și educației românilor, mizerabilul „război” dus de globaliști și sodomiți împotriva familiei tradiționale și a sentimentelor noastre patriotice, neîncetata „hemoragie” de materie cenușie – specialiști și studenți înstrăinați, așa încât România devine din ce în ce mai săracă prin incalificabila mătrășire a bogățiilor naturale și a minților înzestrate etc.), fapt pentru care, noi cei rămași acasă, nu putem să nu ne întrebăm cu multă jale și neputincios năduf: În aceste condiții, cu certitudine cele mai atroce din întreaga noastră istorie modernă și contemporană (asta înseamnă de la Mihai Viteazul încoace), cui naiba îi mai pasă de România?!

            În niciun caz orbanienilor, care fac tot ce le stă în împuțita lor putință (majorarea pensiilor de la 1 septembrie, acorduri de pace cu interlopii, dezmăț electoral de mai multe luni și îngrădirea pur formală a libertății petrecăreților la munte și la mare), toate astea și multe altele pe care doar le bănuim, întru câștigarea alegerilor locale din 27 septembrie, indiferent de mărimea notei de plată (infectări, suferințe și decese nu numai din cauza virusului, inflație, sărăcie lucie), pe care românii, îndeosebi cei de rând, vor fi siliți de legile noastre tâlhărești să o achite după această fatidică dată.

            Dar iată o cutremurătoare dovadă în acest sens, în legătură cu care stau și mă întreb: să fie vorba doar de un cinism accidental sau deja românii se confruntă cu generalizata neomenie/crimă impusă medicilor prin ordine de sus, neomenie la care sinistrul Raed Arafat făcea referire într-o intervenție tembelizată?! Vasăzică, întrucât nevasta unui prieten are nevoie urgentă de intervenție chirurgicală (atenție, fiica lor este un bun medic psihiatru, iar ginerele un apreciat medic ginecolog!), acesta o duce cu mașina lui la Cluj-Napoca. Aici încearcă la mai multe spitale, dar peste tot i se spune același lucru inuman: „Dispozițiile primite nu ne permit să internăm bolnavi de ne-coronavirus”! În sfârșit, la ultimul spital unde-și încearcă norocul, un medic mai „omenos” îi dă următorul sfat halucinant: „Rupe-i doamnei un picior sau o mână și atunci vom putea să o internăm de urgență”...

            Cu atari probe, se mai îndoiește cineva de evidentul fapt că toate aceste monstruozități sunt rezultatele cârmuirilor trecute și ale celei prezente? Ba mai mult, ele constituie ticăloasa rampă de lansare spre altele și mai abominabile. Îndeosebi dacă orbanienii și aliații lor conjuncturali vor câștiga alegerile locale, iar apoi pe cele parlamentare. Da, pentru că atunci, cu prosteasca infatuare a tuturor politrucilor postdecembriști, vor striga taman ceea ce am auzit de atâtea ori de la pesediști în ultimii patru ani: boborul ne-a votat, deci avem legitimitate!

            Sighetu Marmației,                                                           George  PETROVAI