Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,
Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,
Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,
C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.
Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,
Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin
anotimpuri,
Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,
Iară neamul,
țara asta, la prea mulți nu li-i mai dragă.
Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?
Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga
Bună?
Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare
Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?
Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,
Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,
Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu
cuibarul
Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.
Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,
Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele
Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,
Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.
Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,
Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține
Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,
Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.
*
Migratorilor ce-mi sunteți, înturnați-vă acasă,
Scoate-ți țara din necazuri, că nici dânsa nu vă lasă,
Țineți minte că aicea, ne-ndoios o să îmi fie
Cea Grădină-a Maicii Noastre și-o vecie o să-mi ție.
07.08.2020
Mircea
Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu