miercuri, 4 august 2021

Această poartă a creștinătății

 

                                                                                                de Gheorghe Pârja

Mai direct, mai voalat, asistăm la o ofensivă împotriva creștinătății, venită din mai multe colțuri ale lumii. Vedem și la noi atitudini anticreștine. Progresiștii introduc concepte voit confuze, pentru a inocula relativismul și libertinajul drept libertate. Cei care cunosc istorie, dar nu numai ei, ne vor spune că nu-i o noutate, că prin vreme asemenea atitudini ostile au mai existat. Dar știu că fiecare generație amenințată a reacționat, apărându-și credința și neamul. S-a constituit acel nucleu rezistent care nu a lăsat să se prăvale urgia peste rugăciunile oamenilor. În aceste situații, de răscruce, este bine să ne raportăm la personalități care pot să ne explice starea în care ne găsim, care sunt cauzele și cum putem apăra credința care ne-a asigurat durata în locul în care suntem.

Mi-am adus aminte de o conferință extraordinară, susținută la Vatican de academicianul Răzvan Theodorescu, despre epoca lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Într-un dialog cu ministrul culturii al Sfîntului Scaun, profesorul român a fost întrebat ce legături a avut voievodul cu Vaticanul? Academicianul l-a lămurit pe cardinal despre reacția Papei Sixt al IV-lea, după victoria de la Podul Înalt, care l-a numit pe Ștefan cel Mare atletul lui Christos. Această poartă a creștinătății tălmăcește un faimos pasaj dintr-o versiune italienească a scrisorii trimisă din Suceava, de Ștefan cel Mare, puterilor creștine, la două săptămâni după răsunătoarea victorie. Atitudinea voievodului indica, cu limpezime, nu doar o gândire europeană, ci și o deschidere occidentală. Această poartă a creștină­tății desemna o țară așezată la confluența ariilor de civilizație ale continentului.

Intelectual de marcă al unei generații cu o solidă pregătire universitară și culturală, istoric și cunoscut specialist al artei medievale, academicianul Răzvan Theodorescu a pledat dintotdeauna pentru patrimoniul culturii naționale. Crede că poporul român a suferit o incredibilă cădere în ultima vreme. Își amintește când prin sate se făcea cultură. Acum, căminele culturale și bibliotecile de la sate, rareori sunt active. În articole percutante, cu argumente, evocă inteligența elitelor sătești care erau cultivate la nivelul lor. Aici depun și eu mărturie. Avem o atitudine leneșă față de trecut. Pe când popoarele din vecinătate își cultivă trecutul și cultura prezentului. Ortodoxia noastră are valori inconfundabile. Suntem singura ortodoxie latină și singura latinitate ortodoxă din lume. Avem valori.

De pildă, cardinalul de la Vatican îi prețuia pe papa Ioan Paul al II-lea și pe Mircea Eliade. Bun observator al lumii politice de astăzi, unde a activat ca parlamentar, spune că aproape niciunul dintre oamenii politici ai ultimului sfert de veac nu are cultură istorică. Oameni care să gândească pentru generațiile viitoare. Ei se gândesc la alegerile viitoare. Cine să apere această poartă a creștinătății? Ba, din contră, nu manifestă interes față de istorie și limba română. Unii ocolesc aceste date fundamentale ale poporului din care fac parte. Eu cred că avem nevoie, și în Uniunea Europeană, de spiritul generației Unirii, a Unirii celei Mari, sau generația lui Cuza și Bălcescu. Văd și eu, asta este greu de asigurat. Mi-a mai plăcut o constatare a istoricului: suntem o lume a pridvoarelor de biserici și a prispelor de case. Astfel, la români este o legătură foarte puternică între sacru și profan. Suntem singurul popor din această lume creștină care are în fața bisericii un pridvor, ce simbolizează legătura dintre sacrul bisericii și profanul naturii.

Noi avem ce nu au nici ungurii, nici rușii, sau slavii din Balcani. Este constatarea unui istoric al artei medievale. Regretă că nu se mai studiază folclorul. Evocă figurile luminoase care i-au marcat biografia. Este vorba despre savantul Mihai Pop și renumitul Harry Brauner, care au avut plăcerea să lanseze nume precum Gheorghe Zamfir. Erau oameni ai cercetării de teren, care cutreierau satele țării. Memorabile și cu folos documentar rămân cercetările etno-folclorice inițiate de profesorul Mihai Pop în Maramureș, la Breb, Sârbi, Poienile Izei, Budești, la care au participat specialiști de notorietate. Cine mai ține seama de ele? Media acestui timp promovează credințe și obiceiuri care nu sunt ale noastre. Pe această temă, din păcate, asistăm la o pauză de valori autentice. Cu toată digitalizarea, care a ocupat lumea, fondul principal de simțire națională nu trebuie uitat.

Tinerii, care vor să învețe, sunt bine informați, dar le lipsesc sinapsele. Și ocolesc tocmai esențialul național. Mai nou omul de cultură nu contează la noi. Intelectualii nu sunt apreciați. Nici măcar Academia Română nu este iubită, deoarece creează complexe. Se pierde sentimentul trecutului. Sunt câteva dintre frământările academicianului. Eu rămân la părerea că această poartă a creștinătății trebuie privită cu luciditate. Mai ales în lumea asta, care își face de cap.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu