Gradele și sepia

de Horia Gârbea

Ca personalitate, dar și ca autoare, Florica Bud nu poate trece neobservată. Modul său flamboaiant de a se prezenta în lume și în literatură atrage atenția și toate cărțile sale au o importantă doză de nonconformism. Pe coperta volumului său cel mai recent, Duhul oceanelor reci, Editura Neuma, însuși președintele Academiei Române, distinsul profesor Ioan-Aurel Pop, remarcă exotismul lexical și găsește pentru text același cuvînt care se asociază în chipul cel mai firesc cu autoarea: flamboaiant. Concluzia celui care a realizat onorantul text de însoțire nu poate decît să bucure orice autor: volumul este, pentru cititor, o sărbătoare a spiritului.

Florica Bud nu ține însă doar să-l desfete pe amintitul cititor, în modul sărbătoresc. Ea țintește să-l provoace, îi aruncă mostre de umor și parafraze, cînd hazlii în sinea lor, cînd ironice. Iată un titlu: October– ceasul fără minute. Ce putem descifra de aici sau să ne închipuim a descifra, pentru că o interpretare univocă este exclusă? Că luna, numită pe latinește și care este parte a unui ciclu (Ascult vocea universului) ce le cuprinde pe toate cele douăsprezece din an, e un ceas. Ambiguitatea pornește de la polisemia termenului„ceas”. Este o oră sau un ceas(ornic) care doar măsoară ora. Cui îi lipsesc minutele? O oră fără minute este o construcție metaforică abstractă. Dacă ne putem imagina un sat fără cîini, oricît de improbabil ar fi acesta, o oră fără minutele ce o compun este rezultatul unei fracturi logice de tipul celei din Alice în Țara Minunilor, unde la un ceasornic se schimbă ziua, dar nu și ora, care e mereu five o’clock. În schimb, dacă e vorba de instrumentul care măsoară timpul, putem foarte ușor să ne închipuim un ceas la care nu sînt marcate minutele. Ceasurile elegante, destinate doamnelor, pentru care o mică întîrziere este chiar de bon-ton, e suficient să aibă cele patru repere cardinale, marcate eventual printr-o mică piatră prețioasă, montată la orele 12, 3, 6 și 9. Căci nu sîntem la CFR, deși acolo întîrzierile sînt mari, chiar dacă minutele apar marcate scrupulos pe cadranele din gări. Ne vom aminti apoi de romanul destul de cunoscut al americancei Carson Mc-Cullers, Ceasornic fără minutare, și vom sări de la considerații de istorie a timpului, cum ar fi spus Mr. Hawking, la referințele livrești.

Un posibil ceasornic lipsit de o limbă a sa, rămîne implicit fără minute. Iată ce bogăție de conotații țîșnește dintr-un simplu (de fapt un complex) titlu al Floricăi Bud. Gradele nu contează nici cît o sepie, afirmă autoarea complicatelor poeme în proză cu accente de pamflet care compun volumul Floricăi Bud. Formularea pare un sprințar, ironic calc E. Ionescian. Eu nu am o sută de mîini, că doar nu sînt vacă, afirmă un personaj din Scaunele. Acest mod de asociere care coboară din Urmuz și Grigore Cugler e o marcă a textelor semnate de Florica Bud.Texte în viteză dau un comic pe care-l găsim din plin în lucrările înaintașilor citați. Căci tot Ionesco spune că o comedie este o tragedie la care s-a accelerat mișcarea. Iată cum, scriind despre Duhul oceanelor reci, în plină încălzire globală și topire de iceberguri, am ajuns la teatrul ionescian și la natura adîncă a oceanului textual al Floricăi Bud care este una dramatică.

Nu voi comite naivitatea, de cititor depășit, să caut a determina dacă textul acesta este poezie sau proză. El este un supragen, sau ambigen, vorba lui Octav Șuluțiu. C-o fi liric sau epic, eu aș paria totuși pe esența lui dramatică, ar putea fi jucat ca o monodramă, mult mai ușor de pus în scenă decît proverbiala carte de telefon la care se ostenesc regizorii.

Personajul central ar fi o femeie-vineri, dintre cele care apar la Florica Bud, o vineribiotă, termen ce amintește desigur de Venera a cărei zi este a cincea din săptămînă, dar și de Sfînta Vineri a basmelor, iubitoarea de animale, cum o numește Florica Bud, cea obligată să-și hrănească fiarele ținute ca vietăți de companie. Iubitoarea de viață, de bios, ca și autoarea de altfel, pasionată chinofilă, vineribiotă deci, știe că șoimii au început să delireze din cauze mutante. Totala libertate de asociere și de succedare a termenilor este la Florica Bud de esența post-postmodernității. Mai precis, ar fi dacă nu ne-ar întrepta către antecesori mai de departe în timp și spațiu și mă gîndesc desigur la James Joyce și la Finnegans Wake. De-aceea cred că poeta din Baia Mare ar avea nevoie de un Mircea Mihăieș al său care, în tomuri ample, să încerce a desluși toate sensurile și trimiterile textului printre cuvintele nou-create.

Un exeget lacom ca un lup firosifer, adjectiv născocit de Florica Bud, și-ar satisface pofta de Scufițe (nume-cod pentru a boteza femeile rătăcite în păduri, apreciază scriitoarea), plonjînd în oceanele reci. Numai că personajul binecunoscut nici măcar nu se rătăcise în pădure, poate doar în cea de simboluri baudelair-iene, ci mergea la bunica ei cu imprudentu-i acoperămînt vizibil de departe. Aici poeta, are predilecție bineștiută pentru culoarea purpurei, care îi împodobește și coperta ilustrată de Laura Poantă, și ar trebui să fie prudentă.

Astfel, un text clocotitor de inventivitate verbală și ironii între care nu lipsește nici auto-ironia, se adună în burduful veacului și constituie încă un jalon în culori aprinse al operei, de-acum impunătoare, a Floricăi Bud. Unul care vădește tinerețe spirituală și simț ludic pe care le-ar invidia chiar și o debutantă. Deși a cunoscut de patru ori emoția de a se ști bunică, poeta-prozatoare, a păstrat în chip natural o componentă juvenilă, care o individualizează și o face simpatică oricărui cititor. De aceea, dacă burduful veacului, ambalajul exterior al unui secol neliniștit și chiar sumbru, prin incendiile și pandemiiile sale, este de o calitate pecabilă, de tip Canis familiaris, ori Doamne-ferește, Canis aureus, ce ne invadează Delta, trebuie să fim mulțumiți că există scriitori de esență optimistă și exprimare vioaie, precum Florica Bud, care să-l umple cu o literatură ce aparține, mai ales, a speranței și încrederii.

Prin Duhul oceanelor reci, Florica Bud intră în Grupul elfic după propria-i exprimare, ba s-ar putea institui chiar ca o regină a acestor simpatici spiriduși himenopteri, devenind o Titania a miezului de vară valpurgic. Să îi așternem așadar covorul„elfic” de rouă, cum ne învață Shakespeare: Peste vale, peste deal,/ Prin tufiș, mărăciniș,/ Peste parc și peste țarc,/ Și prin apă și prin jar,/ Peste tot colind și trec,/ Roata Lunii chiar o-ntrec,/ Presar rouă pe colină/ Pentru-a Zânelor Regină. (Vis de-o noapte-n miezul verii, II.1. trad. H.G

Accesati  www.revistaneuma.ro

Volume Neuma 66Nr.7-8(45-46)2021