Doru Stănculescu, fără petale

de Gheorghe PÂRJA

 Prietenia mea, densă și luminată, cu magul muzicii folk românești, Doru Stănculescu, a început în studenția noastră bucureșteană. El, student la arhitectură, eu la jurnalism. Prima întâlnire s-a întâmplat la Muzeul Literaturii Române, unde directorul celebrei instituții, istoricul literar Alexandru Oprea, profesorul meu de literatură română, a inițiat, într-un cadru restrâns, un spectacol de muzică folk, urmat de o dezbatere despre acest gen muzical, care expodase în România, și folclor. Au concertat Doru Stănculescu, Vali Sterian, Dan Andrei Aldea, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, cred că și Marcela Saftiuc. Deja cunoscuți de pe scena Cenaclului Flacăra. Am petrecut o seară de discuții, de inițiere în muzică, folclor și prietenie. Din acea seară, patronată de Șerban Cioculescu, am rămas prieteni buni și definitivi cu Doru Stănculescu și Vali Sterian. Prietenie până la moartea lor.

Vali a murit, într-un stupid accident, în urmă cu douăzeci de ani, iar Doru s-a stins din viață, luni, 23 august 2021. Era născut la București, în 25 iunie, 1950. Eram un leat. Cred că acolo, sub cupola unor inteligențe consacrate, mi-am decantat prețuirea, și rezonanța în sufletul meu, a acestui gen de muzică. Deoarece venea și din fondul principal, ancestral, de simțire muzicală al Maramureșului și avea texte valoroase. Se detașa de muzica ușoară. Apoi și purtarea în lume a folkiștilor întruchipa un gen de libertate visată de orice tânăr. Doru era un răzvrătit, un om care făcea ce credea, purta părul lung și o mustață de mușchetar. Cu acest chip îl vedeam pe scenă și pe stradă. De televiziune era ocolit că nu dorea să-și lege părul lung la spate, cu agrafă. Nu s-a înregimentat în nici un stil, nu a compus la comandă.
Mulți dintre interpreții folk sugerau și un fel de haiducie contemporană. Într-un fel ei erau conectați la fenomenul muzical din lume. Doru îl admira, până la venerație, pe Bob Dylan. Când muzica folk începuse să se ofilească din pricina noilor producții submuzicale îmi spunea: „Mă uit peste Ocean și îl văd pe Bob Dylan, care are un uriaș succes. Atunci îmi spun că folkul este nemuritor.” Doru era perceput un lider neoficial al grupului, de aceea i se spunea El Presidente. A cântat în cluburile studențești din București și din marile centre universitare din țară. A cântat în toată țara. Și în Maramureș. A fost în fruntea acestui nou val muzical, care a scris cronica romantică a unei generații crescute printre slogane partinice și pentru care a cânta, de dragoste și moarte, era un veritabil triumf.
Fuziunea sufletelor noastre s-a accentuat când ne-am descoperit sensibilități pentru texte profunde din folclor. Eu îi spuneam ce știam din Maramureș, de la feciorii satului meu: „Atâta m-oi duce noaptea/ Până m-oi tâlni cu moartea/ Eu cu moartea m-am tâlnit/ Și nu mi-o făcut nimic.” El venea cu un text dintr-o antologie de folclor: „Sus îi cerul, largă-i lumea/ N-a ști nimeni că m-am dus/ Bine c-a-nfrunzit pădurea/ Numai or vedea că nu-s.” Care a devenit un șlagăr de gen. Toate acestea se întâmplau înainte de a apuca drumul celebrității maramureșenii Ștefan Hrușcă, Ducu Bertzi și Ion Zubașcu. Care au confirmat dimensiunea metafizică a unor texte vechi de pe văile noastre maramureșene.
Când Doru venea în turneu în Maramureș, ne găseam o seară de poveste. Așa i-am făcut și fotografia, care însoțește acest text. La Baia Mare, în fața hotelului „Mara.” Când coboram în București, căutam urma amintirilor comune. Cu câțiva ani în urmă, aflându-mă în Capitală la un Târg de Carte, ne-am căutat. Rămâne, din păcate, ultima noastră întâlnire. Am tăifăsuit o după-amiază în biroul lui de arhitect. Era și domnul Alexandru Peterliceanu de față. Vorbeam destul de des la telefon, pentru a ne activa amintirile.
În această primăvară, Doru m-a sunat pentru a se interesa dacă în Baia Mare mai are loc festivalul de balade și muzică folk. A fost pus în legătură cu organizatorii, i s-a confirmat manifestarea, a fost invitat, și așa numele lui, în aceste zile, este pe afișul răspândit în tot orașul, care anunță Noaptea Menestrelilor, din zilele de 27 și 28 august, la Teatrul de Vară din Baia Mare. M-am înțeles cu el că voi fi spectator, în amfiteatru, iar după aceea vom reedita obiceiul nostru prietenesc. Ba, telefonic, i-am sugerat, și a acceptat, ca în 24 septembrie să fie prezent la Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, unde dorea să vină de multă vreme. Și Doru Stănculescu nu mai vine! Acum, își cheamă luna lupii la altar! Da, Dorule, frate de prietenie, îngân și eu ca tine de atâtea ori: „Hai, hai, haidi, hai/ Pe sub flori mă legănai!”
Am rămas, pe fața pământului, fără petalele unei flori rare: prietenia sinceră și de vreme lungă, cu un miracol al muzicii folk! Cum numai Dorin Liviu Zaharia mai era. Drum lin, Dorule!