de Dumitru Păcuraru
Războiul din Ucraina, dar şi viitorul UE, continuă
să fie cele mai dezbătute subiecte de pe ordinea de zi a planetei. Acordul
semnat între Rusia şi Ucraina, intermediat de Turcia, sub egida ONU, pentru
exportul de cereale ucrainene nu înseamnă nici pe departe un prim pas spre
pace.
În fond, nu este un război pentru grâu, ci unul
strategic, un război al orgoliilor între Statele Unite şi Rusia. Uniunea
Europeană, ca să fim sinceri, nu este decât o victimă colaterală.
Că UE este în impas, cel mai tranşant o spune Viktor
Orban. Declaraţiile premierului ungar, pentru că au fost făcute în România, au
inflamat în primul rând scena politică de la Bucureşti.
Reacţii la discursul lui Orban din România au venit
din partea unor lideri ai partidelor de opoziţie din ţările vecine Ungariei.
Speculând problema „rasei”, un termen forţat din ideea de naţiune, se face un
arc peste un timp revolut, de tristă amintire, dar aşa cum se întâmplă mereu,
apocalipsele pornesc întotdeauna din gurile politicienilor.
Cine are o idee cât de vagă despre revizuirile din
perioada interbelică ştie că un conflict major nu poate porni decât de la
nivelul unor ţări mari, precum Germania şi Franţa în urmă cu 80-85 de ani.
O ţară mică precum Ungaria, cu o populaţie
nesemnificativă la nivel european, îi este dat să aibă un lider puternic, dar
fără anvergură internaţională. Poate face valuri care lovesc doar plajele
vecinilor. Adevăratul conflict este între SUA şi Fderaţia Rusă. Nici măcar
între Moscova şi Berlin, între Franţa, Italia şi Rusia.
Există o criză a energiei, a materiilor prime, a
zonelor de influenţă. Nici România, nici Polonia, Cehia şi Slovacia, cu atât
mai puţin Ungaria, nu pot emite pretenţia de a aspira la statutul de zonă de
influenţă.
În urmă cu un sfert de secol preşedintele Emil
Constantinescu, profitând de conflictele din fosta Iugoslavie, aspira la
poziţia de lider regional. La fel Viktor Orban profită de războiul din Ucraina
pentru a trece drept un lider regional.
Prea mic pentru un război economic care cuprinde
planeta, premierul Viktor Orban profită de conjunctura internaţională pentru a
maximiza şansele Ungariei de a deveni o ţară importantă pe flancul estic al UE
şi NATO.
În bună parte reuşeşte pentru că, de exemplu, în
România nu se află pentru moment un politician cu aspiraţii de a se face
remarcat ca un lider regional. Preşedintele Klaus Iohannis, în loc să se
gândească la o funcţie de civil după ce îşi va termina mandatul, se lansează
într-o aventură militară aspirând la poziţia de secretar general NATO.
În fond, Viktor Orban nu face altceva decât să ne
arate că România nu are o politică externă dinamică, limitându-se la poziţia
deja consacrată, de negociator în genunchi care nu-şi permite să bată cu pumnul
în masă nici măcar acasă, în timpul unor negocieri cu delegaţii străine.
Adevărul este că, în zona aridă a politicii actuale,
când se iveşte o ocazie toţi politicienii se aruncă asupra unui subiect ca
nişte vulturi fioroşi cu ciocuri de vrăbiuţe.
Cine să-l bage în seamă pe un Paul Stănescu revoltat
de declaraţiile premierului Viktor Orban? Mai mult, semi-liderul PSD ne vinde
şi proverbul „Nu te întinde mai mult decât îţi este pătura (sic)” afirmând că
ar fi de origine maghiară.
Că există o criză cu multiple ramificaţii este
adevărat. Că războiul pornit de Putin împotriva Ucrainei este unul pentru
destablizarea Uniunii Europene este, de asemenea, adevărat. Aici poate fi prins
Viktor Orban. Într-un moment dificil, în miezul cald al unei crize, premierul
Ungariei loveşte UE în punctul cel mai slab, al unităţii. Şi aici trebuie să-i
dăm dreptate sută la sută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu