În domeniul moralei facem distincția între bine și rău. În domeniul politicii facem distincția între adecvat și inadecvat. În primul caz ne raportăm la valorile noastre. În cel de al doilea, la interesele noastre absolute și la puterea noastră relativă. Dacă folosim criteriile unuia dintre aceste două domenii pentru a lua decizii în celălalt, mai devreme sau mai târziu, catastrofa se produce.
EGALITATEA SUVERANĂ ÎN DREPTUL DE A
NU AVEA DREPTATE
Ceea ce pe un anumit segment al
istoriei poate părea moral, într-un orizont mai larg nu este. Ceea ce într-o
perspectivă istorică limitată apare fezabil și chiar rezonabil, într-o
perspectivă mai amplă se dovedește a fi exact invers.
Desigur, este moral să ajuți o țară
– în speță, Ucraina – să se apere împotriva agresiunii unei țări mai puternice
– în speță, Rusia.
Partea mai puțin morală apare atunci
când nu atât libertatea țării agresate justifică ajutorul acordat ei, cât
interesele geostrategice ale celui care oferă sprijin. Aceste interese nu se
definesc pe terenul moralei, ci pe cel al puterii, respectiv al reglării
echilibrelor de putere. Și este profund imoral să îți promovezi agenda
geopolitică proprie îmbrăcând-o în poleiala valorilor morale ale solidarității,
generozității, pacifismului, respectului pentru norma de drept internațional și
altele asemenea. Aceasta, mai ales, atunci când, procedând astfel, îl împingi
pe cel cu care, chipurile, te solidarizezi, într-o aventură din care nu are cum
ieși cu bine, în timp ce știi cu precizie că îl vei abandona în momentul cel
mai defavorabil lui și cel mai favorabil ție.
Dacă SUA ar fi dorit să scutească
Ucraina de actualul război cu Rusia, care deja a generat considerabile pierderi
umane și materiale, nu ar fi trebuit să amorseze „revoluția portocalie” din
2004 și nu ar fi trebuit să împingă la lovitura de stat a „euro Maidanului” din
2014; nici să încerce tragerea ei cu arcanul în NATO în 2008 și transformarea
ei într-un membru de facto al NATO la porțile Rusiei după 2014.
Desigur Rusia nu are dreptul de a
decide politica de extindere a NATO. Pentru NATO și membrii săi așa ceva este
inacceptabil. Ea are, însă, dreptul să stabilească ceea ce crede că îi amenință
securitatea, în timp ce NATO, de astă dată, nu are dreptul de a decide
strategia de securitate a Rusiei. Rusia nu poate accepta și nu i se poate cere
să se subordoneze strategiei NATO.
Pe terenul puterii trebuie distins
între cele două viziuni strategice, deopotrivă legitime, pe care puterea le
exprimă punându-le în operă. Atunci când politica de extindere adoptată suveran
de NATO, nu este compatibilă cu politica de securitate a Rusiei suverane, pe
termen mediu, dacă nu chiar de îndată, ele nu coexistă pașnic, ci intră în
coliziune.
Din punctul de vedere al NATO, Rusia
nu are dreptate. Din punctul de vedere al Rusiei, NATO nu are dreptate. În
aceste condiții ce facem? Simplu: ori negociem și ajungem la un compromis care
nu face fericit pe nimeni, dar cu care toată lumea poate trăi, ori ne luăm la
bătaie după formula „care pe care”.
Negocieri adevărate nu pot avea loc
decât dacă toate părțile interesate doresc pacea. Dacă negocierile eșuează
înseamnă că cel puțin una din părți nu a dorit-o destul. În privința războiului
ucrainean de azi se pare că nimeni nu dorește cu adevărat pacea; deși pacea
este unica soluție.
După 1990, SUA, direct și prin
intermediul NATO, și-a întins prezența militară încălcând repetat „liniile
roșii” trasate de Rusia.
Avea dreptul să o facă? Da! De ce?
Pentru că putea!
Desigur, NATO nu a ocupat cu forța
statele central și est europene sau pe cele baltice. Extinderea s-a făcut și la
cererea acestora. Alianța nu avea, însă, nici o obligație să admită cererile
respective. A făcut-o întrucât așa i-au dictat ceea ce a crezut a fi interesele
ei, din care au izvorât obiectivele urmărite de ea ca alianță politico-militară
defensivă.
Avea dreptul Rusia să impună bariere
acestei extinderi? Nu, în măsura în care egalitatea suverană între SUA și
Rusia, aplicată mecanic, dădea dreptul fiecăreia să procedeze ghidându-se
exclusiv după propriile interese naționale. Da, în măsura în care vorbim despre
dreptul forței; adică în măsura în care putea. În relațiile internaționale
forța dreptului nu poate fi niciodată complet separată de dreptul forței; indiferent
dacă ne place sau nu.
ÎN ACEST RĂZBOI ESTE PROVOCAREA CU
TOTUL EXCLUSĂ?
La aceste afirmații trebuie adăugată
o mică precizare. În contextul negocierilor care au condus la acordul privind
reunificarea germană, SUA cu aliații săi, și Rusia sovietică s-au înțeles că,
exceptând teritoriul fostei Republici Democrate Germane (Germania de est), NATO
nu-și va integra nici unul dintre foștii membri ai blocului sovietic, de pe
teritoriile cărora Armata Roșie urma să se retragă. Că a fost un acord cu forță
juridică sau doar unul politic, încălcarea lui rămâne imorală. (România nu se
face direct vinovată de acea imoralitate întrucât nu a fost parte la acord, dar
a instigat la încălcarea lui; la fel cu suratele sale din fostul „lagăr
socialist”. Cu toate au acționat legitim, potrivit intereselor lor naționale.)
Așa se face că NATO a trecut frontiera
germană, încălcând o „linie roșie” convenită formal. Au urmat „linii roșii”
unilateral stabilite de Moscova: extinderea să fie limitată doar la statele
Grupului de la Viszegrád; extinderea să nu includă foste republici sovietice
(cazul statelor baltice); extinderea să nu fie însoțită de stabilirea de baze
militare și armament (anti) balistic (cazul scutului de la Deveselu) în spațiul
fostului Pact de la Varșovia, respectiv în vecinătatea apropiată a Rusiei;
extinderea să nu includă Ucraina și Georgia. NATO a trecut falnic și fără păs
peste toate aceste linii, cu excepția ultimei; și aceea depășită faptic în
cazul Ucrainei, prin înarmarea ei după 2014.
Putem spune atunci, oare, cu mâna pe
inimă, că invazia rusă în Ucraina este „neprovocată”?
Desigur, Rusia avea alternativa de a
se încrede în cuvântul SUA / NATO că Occidentul euro-atlantic nu-i vrea răul.
Să fi fost modul în care promisiunile anterioare au fost respectate un argument
pentru a se baza pe acest cuvânt și a-și pune destinul în mâinile „prietenilor”
euro-atlantici? Se cunoaște vreun precedent în care o mare putere să fi
acceptat a-și lăsa securitatea la discreția altor mari puteri, mai mult sau mai
puțin concurente?
În război elementul surpriză
contează. Faptul este cu atât mai valabil în condițiile tehnologiei
contemporane când prima lovitură poate fi devastatoare și chiar decisivă dacă
nu este observată și contracarată la timp. Iată de ce o esențială garanție de
securitate pentru un stat este ca punctele de plecare ale posibilelor atacuri adverse
(și o cugetare înțeleaptă spune că trebuie să îți privești fiecare prieten ca
și când ți-ar putea deveni dușman) să fie suficient de îndepărtate de
teritoriul său încât să dea timpul necesar sistemelor sale de alarmă spre a
sesiza atacul și a activa mijloacele sale de apărare. Or, ținându-se seama de
disparitatea dintre Rusia și SUA cu privire la nivelul de performanță al
tehnicii de alertare, prezența militară NATO pe teritoriul ucrainean constituia
în mod obiectiv un element de risc, cu atât mai pronunțat cu cât guvernul de la
Kiev se declara „pro-occidental”, iar asta, inclusiv în discursul politic
occidental, era echivalat cu a fi „anti-rus”.
Este firesc ca NATO și noi, membrii
săi, să fi preferat ca lucrurile așa să rămână. Fiind de bună credință nu putem
nega, însă, că din perspectiva ei, Rusia are un alt punct de vedere deopotrivă
valid.
COMPLEXUL SUPERIORITĂȚII ESTE OTRAVA
PĂCII
Desigur, Rusia avea și alte
posibilități decât acțiunea militară clasică. Era, printre altele, războiul
hibrid, deși acela este încă mai pervers. Mai presus de toate era recursul la
ONU și încercarea calmării temerilor sale pe calea negocierilor. Cum ONU nu
oferea cadrul optim pentru ajungerea la consens în timp util, Moscova a propus
direct SUA și NATO încheierea unui acord privind garanțiile de securitate,
dintre care una era, logic, neutralitatea Ucrainei. Poate nega cineva că așa au
stat lucrurile?
Orice tratat bilateral (bilateral în
sensul că fiecare parte are și drepturi și obligații) presupune consimțământul
părților de a-și limita libertatea de decizie. Convinse de superioritatea lor
(militară, economică și morală), SUA și NATO au răspuns că pentru ele moderarea
unei asemenea libertăți este exclusă. Pentru sine nu acceptă decât libertatea
absolută. Au fost gata să acorde dreptul la inspecție și la consultări, să
promită mai multă transparență și mai multă autoreținere, dar nu altceva. Cu
alte cuvinte, ne-am ținut tare. Bravo!
Pentru Rusia o atare ofertă era mai
mult decât nimic, dar nu suficient. Pe cale de consecință a ales ca ceea ce nu
a putut obține prin negociere să obțină prin război. Putem critica sau deplânge
alegerea, dar nu putem ignora că acum cartoful încins a ajuns în mâinile
noastre.
Dacă punem evenimentele în acest
context, apare limpede că războiul din Ucraina este unul între Rusia și SUA /
NATO. Foarte bine. Am dus lucrurile până aici, atunci să mergem la război! În
realitate suntem deja în război. Și ca orice război și acesta trebuie să vizeze
pacea.
În măsura în care, de fapt, suntem
în război (un război pe care rușii îl numesc „operațiune militară specială” iar
statele NATO, și mai și, „stare de nonbeligeranță”), întrebarea este cum ieșim
din el? O întrebare pe care trebuie să ne-o adresăm în primul rând nouă,
membrilor NATO și aliaților SUA, căci pe analiza și deciziile noastre suntem,
teoretic, stăpâni, iar nu pe cele ale Rusiei.
În acest sens, primul pas este
dobândirea smereniei. Ceea ce implică lepădarea de narcisism și autoînșelare,
de complexul superiorității morale, de citirea selectivă a istoriei. Atunci
când vom recunoaște cu candoare realitatea faptelor în evoluția lor,
calificându-le fără ură și fără părtinire, când vom înțelege că toți avem
păcatele noastre și că, de aceea, nimeni nu este îndreptățit să arunce primul
piatra, când, distingând între legea morală și legea puterii, vom face sinteza
între principii și pragmatism, vom găsi și drumul către pace, cu convingerea că
prețul păcii, oricât de mare ar fi, este mai mic decât prețul celui mai ieftin
război. O pace justă, fezabilă și durabilă, iar nu o pace care să fie doar
puntea între două dintr-un șir nesfârșit de războaie.
Iată motivul pentru care am scris
textul de față. Altele vor urma cu speranța de a plasa dezbaterea publică, în
căutarea păcii, pe temeliile calmului și lucidității.
Autor:
Adrian Severin
Sursa: corectnews.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu