Ce e democraţia? Puteţi trece peste propaganda care vă formează şabloanele mentale? Cred că putem privi obiectiv spre zona aşa-zisă a democraţiilor consolidate pentru a înţelege care-i caracteristica acestui tip de societate. Trebuie doar să ne dăm jos ochelarii de cal şi să ne concentrăm pe realităţile pe care le vedem acolo.
N-am să încep cu a contrazice şabloanele deoarece
asta fac de atâta amar de vreme şi sunt contestat. Degeaba spun că „triumful
justiţiei” e doar propagandă ieftină în condiţiile în care vedem
permanentizarea comportamentelor de tip Koveşi la nivelul întregii lumi aşa-zis
democratice. Nu poţi spune că ai justiţie în condiţiile în care vaca ajunsă
acum la Bruxelles şi-a desfăşurat întreaga activitate sub coordonarea
serviciilor secrete americane şi a slugilor acestora din România. La fel cum nu
poţi spune că ai justiţie în SUA, unde un desant al FBI(dublat de celelalte
servicii secrete ale statului) face zid pentru protejarea deviantei odrasle a
lui Biden. Degeaba apar informaţii devastatoare care conduc în mod indubitabil
la activitatea politică a ramolitului de la Casa Albă în condiţiile în care
căruţa juridică a SUA efectiv refuză să-l acuze pe Hunter Biden. Şi de ce nu,
şi pe ramoliul de tată-său care şi-a transformat întreaga activitate politică
în una de şpagă şi trafic de influenţă.
OK, suficient! Aşa cum am spus, nu mă voi mai referi
la aspectele care contrazic doctrina, ci voi merge la esenţă. În conformitate
cu definiţia, democraţia este o societate bazată pe libera iniţiativă şi
amestecul cât mai nesemnificativ al statului în treburile private. Practic
statul are un rol strict de arbitru, în timp ce ceilalţi sunt jucătorii.
Perfect. Să studiem acum modul în care este implementată această definiţie.
Într-adevăr, în statele considerate democratice libera iniţiativă este baza.
Există o grămadă de întreprinderi, de diverse dimensiuni, din care mulţi angaţi
îşi primesc banii necesari traiului. Însă, ceea ce nimeni nu poate contesta
este fenomenul de polarizare, care face ca, la un moment dat, micile iniţiative
să fie înghiţite de peştii mari. Să vă dau un exemplu. Cei care-au prins
începuturile internetului ştiu bine că pe atunci se obişnuia să ai propriul
server de mail acasă sau pe serverul companiei. Apoi, zecile de ISP-uri apărute
au oferit clienţilor un mail mai facil pe serverele lor. De asemenea, au apărut
servicii de mail pe web, Hotmail fiind pionierul. După care a venit Yahoo şi
apoi Google cu al său Gmail. Acum, întreaga comunicare a planetei este
concentrată în mâinile câtorva giganţi: Google, Apple, Microsoft. Împreună au
practic 90% din piaţă. E simplu de înţeles că avem de-a face cu un monopol.
Comportamentul pe care l-am dat ca exemplu poate fi
văzut peste tot. În domeniul comerţului, de exemplu, Amazon a strivit tot ce i-a
stat în cale, devenind un jucător de primă mână peste tot pe unde a intrat,
alăturându-se astfel structurilor monopoliste care controlează activitatea
economică a SUA. Însă sunt zone mult mai discrete unde funcţionează structuri
similare. Cum ar fi, de exemplu, sănătatea. Zona asigurărilor de sănătate este
un monopol. La fel şi zona serviciilor de sănătate. Sau zona farmaceutică. Asta
se observă până şi la noi în domeniul comerţului cu medicamente unde câteva
lanţuri mari au reuşit să monopolizeze piaţa.
Probabil unii care se cred mai isteţi vor sări să mă
contrazică şi să mă acuze că nu am habar de utilizarea termenilor: n-are cum să
fie monopol atunci când sunt mai mulţi participanţi care-şi împart piaţa.
Corect, aş adăuga eu, dar cum am putea să-i spunem? Când vezi, spre exemplu, că
în zona internetului sunt trei participanţi care-şi „împart” piaţa, despre ce e
vorba? Nu, nu e concurenţă şi asta se vede cu ochiul liber. Într-adevăr, nu e
nici monopol deoarece sunt mai mulţi participanţi. Şi atunci? Ei bine, există o
noţiune corectă care descrie actuala stare de fapt şi care este una mult mai
supărătoare decât cea de monopol. Însă se potriveşte perfect. Este cât se poate
de limpede că ne înscriem fără nicio tăgadă în definiţia oligarhiei.
Dacă privim fără părtinire o să constatăm că, în
realitate, aşa-zisa democraţie nu-i nimic altceva decât o oligarhie. Puteţi lua
ca studiu Canada, probabil cea mai oligarhică societate din lume în care
întreaga avuţie naţională este concentrată în mâinile a 5 familii despre care
mulţi dintre canadieni nici măcar n-au auzit. La fel se petrec lucrurile şi-n
SUA, doar că acolo e vorba de ceva mai mulţi oligarhi. Şi la fel se petrec
treburile şi-n Europa, Australia sau în alte părţi ale lumii. În aceste
condiţii vă întreb cât se poate de franc: unde-i diferenţa dintre oligarhiile
occidentale şi cele orientale? Care-i acea caracteristică pe care, punând-o în
valoare, ar putea face diferenţa? În realitate nu există.
De ce credeţi că a putut China să facă o tranziţie
atât de uşoară şi de spectaculoasă la economia de piaţă? Simplu: pentru că
oligarhia exista şi nu a trebuit decât să i se aloce noi roluri. Dar asta am
văzut-o mult mai bine în Japonia unde, peste noapte, s-a făcut tranziţia de la
o societate medievală, cu seniori şi supuşi, la una „democratică” în care
economia este „deschisă”, iar politica, de asemenea. Nu-i ciudat?
Desigur că nu e. Treburile acestea sunt cunoscute
şi, probabil, vor fi unii care-mi vor reproşa că am scris un articol în care se
descoperă apa caldă. Dar, privind în jur, îmi dau seama că e esenţial ca
oamenii să privească atent şi să-şi înţeleagă mediul în care acţionează. Abia
din acel moment nu vor mai putea fi păcăliţi de aparenţe. Iar cănd propaganda
nu mai păcăleşte, cad toate cortinele, mecanismul infernal lăsându-se
descoperit. Abia de-atunci începe să înflorească speranţa!
P.S. Wikipedia a schimbat definiţia recesiunii
pentru a susţine retorica Administraţiei SUA care susţine că „nu-i chiar o
recesiune”. Democracy!
Autor:
Dan Diaconu
Sursa:
https://trenduri.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu