ÎNCEPE IARĂŞI TOAMNA

 

Începe iarăşi toamna, dar nu e ca-nainte,

Se simte doar răcoare şi văd cer înnorat,

Cât îmi rămân din gânduri, nu ştiu câte-s cuvinte,

Din ramuri când cad frunze, mă simt înaripat.

 

Mai ieri erai cu mine, acum nu am repere,

Singurătatea este atât cât a rămas,

Altfel îmi este viaţa, dacă e şi durere

Şi inima tresare-n auzul vreunui glas.

 

Chiar dacă-s anotimpuri, ele-şi întorc plecarea,

Cu rele şi cu bune pe toate le iubesc,

Începe iarăşi toamna, aduce neuitarea

Şi amintiri cu care eu încă mai trăiesc.

 

E toamna nemurire, eu sunt un muritor,

Mai bine ridic frunza, decât să calc pe ea,

Ei îi rămâne ramul, va fi tot roditor,

Pot face din el scara, să urc către o stea.

 

 Aveam doar o alee, o singură iubire,

Acum sunt doar cu toamna, e bine şi cu ea,

Că nu înşeală anul, revine la rotire,

Cu timpul ce înseamnă îmbătrânirea mea.

 

Dacă apare dorul  şi intră în simţire,

Voi şti, nevinovatul, de ce e vinovat,

Că viaţa se împarte-n trădare şi iubire

Şi inima, un suflet, n-a vrut, dar l-a-mpuşcat.

 

Nu timpul mi s-ar duce, mai am în ceas un cuc,

Oricine, bătrâneţea nu poate înţelege,

Aş vrea să am cui spune că vreau ca să mă duc,

Că vama către cer n-ai cum a o alege.

 

Azi nu mai vezi o ţinere de mână,

Aş vrea o defilare ţinută de bătrâni,

Căci pentru ei iubirea rămâne o stăpână

Şi iar să ne înveţe, să ne ţinem de mâini.

 

Moartea nu e decât, o altfel de trăire

Să poată să măsoare o vârstă ce-are ani,

Măsura bătrâneţii rămâne în iubire,

Plecând, să nu rămână în urma nostră bani.

 

Eu vreau să îmi rămână un înger ce mi-a fost,

Trimis de Duhul Sfânt, să-mi fie păzitor,

Numai cu el în viaţă eu am avut un rost,

Să îl preia şi pe-altul, că nu rămân dator.

 

Să fii bătrân cinstirea este dumnezeiască,

Doar sufletul ne trebuie mereu îmbogăţit,

Doar el ne mai rămâne şi poate să trăiască,

Dacă în veşnicie, Domnul, mereu a fost iubit!

 

                                 CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ