Povestea posmagilor

                                                                                              de Gheorghe Pârja

Tot mai multă lume se plânge că s-a împuținat drastic forța de muncă prin orașele și satele noastre. Este o realitate tristă, de care mă lovesc în ultima vreme. Dar nu numai eu, ci oricine dorește să-și facă o lucrare pe lângă casă. Constatarea generală este că brațele de muncă sunt plecate în străinătate, la cules de sparanghel de pildă, câștigă în trei luni bani cu care pot trăi aici un an. Ce poți să faci? Te mulțumești cu situația dată, pui mâna să faci ce poți, în rest rămâne câmpul nelucrat. De ce să mai cosești? Că vacile și caii s-au împuținat, legumele se aduc la non-stop în sat, lumea a îmbătrânit, puterile au scăzut. Cam acesta este, în mare, tabloul satului nostru. Cel puțin în zona mea natală, câmpurile sunt lăsate în uitare, nefolosite, deci nelucrate.

Situația este în impas. Cercul vicios își spune cuvântul. Da, atitudinea față de muncă s-a schimbat. Butada mai veche, glumeață oarecum: „munca nu-i pentru oameni, este pentru tractoare”, a prins să aibă mare căutare. Eu, care am crescut în atmosfera firească a lucrului, nici nu-mi puteam închipui viața fără muncă. Când am învățat la școală Povestea unui om leneș, de Ion Creangă, eram relaxat că întâmplarea a avut loc în vreme mai veche, iar acțiunea se petrece în altă parte, nu în satul meu. Povestea aceea, în care leneșul este atât de leneș, încât preferă să fie spânzurat decât să-și înmoaie singur posmagii, hrana oferită de cucoana salvatoare, mi s-a părut ceva absurd.

În poveste merge, îmi ziceam, dar în realitatea mea nici vorbă. Auzi ce întrebare: „Muieți îs posmagii?”, adică bucata de pâine uscată, dăruită drept hrana marinarilor în timpul călătoriilor lungi, ori soldaților plecați pe front. Apropo, în timpul aplicațiilor militare, din timpul cătăniei mele, aveam merinde un fel de posmagi. Pe care-i muiam în ceaiul din marmide. Lumea s-a schimbat, încât lenea, pe alocuri, a devenit o virtute. Spusa eminesciană „că doar banul îl vânează și câștigul fără muncă” este la ordinea zilei. Personajele fine, care cred că ar fi, disprețuiesc hărnicia celor preocupați de truda zilnică, sistematică, cu răspunderi majore. Chiar trezitul de dimineață este amendat.

Știm că este o asemenea viziune în unele cercuri ale societății. Ele, cercurile odihnei continue, socotesc comoditatea, lenea dacă vreți, o cucerire a modernității, un resort al civilizației. Ca ființă rațională nu ai cum să pui lenea sub pavăza istețimii, iar hărnicia sub cea a sărăciei. Este o părere eronată. Din păcate, din ce în ce mai molipsitoare. Cu toată utopia roboților, omul nu se poate lipsi de muncă. De la plugar, la intelectual. Și omul cu calculatorul depune un efort încordat. Lenea este o energie irosită. Fără muncă, lumea devine statică și pustie. Leneșul este întruchiparea unei vieți obtuze, păgubos în ordinea istorică, pe când omul harnic are o funcție vitală în mecanismul lumii în care trăim.

Pe toți ar trebui să ne intereseze rezultatul celui harnic, nu pledoaria celui leneș. O societate fără oameni gospodari se ruinează. Închistarea socială este de neconceput. Privind partea plină a paharului, vom vedea că hărnicia nu a secat din albiile noastre. Se ridică edificii minunate și prin satele noastre. Ele sunt simbolul oamenilor harnici. Oare, unde se mai învață hărnicia? Bătrânii satului meu spuneau că nevoia îl învață pe om. Nu sunt foarte îngrijorat de instalarea comodității pe anumite paliere sociale. Cu o condiție: numărul celor harnici să nu fie mai mic decât al celor comozi. Al celor care se întreabă dacă posmagii sunt moi. Deocamdată ducem lipsă de mână de lucru.

Anul trecut, la Iași, la Festivalul Internațional de Poezie, am primit cartea profesorului universitar Codrin Liviu Cuțitaru – „Omul multiplu.” Acolo am citit că omul harnic îl bate oricând pe omul leneș în cinetica istoriei. Așa să fie! Iar povestea posmagilor să rămână un valoros text literar, care nu se învață la școală.