Donatien Alphonse-François, marchiz și – mai apoi – conte de Sade (așa este prezentat autorul romanului Justine, opera sa reprezentativă, în Nota Editurii Doris, București, 1990), este tipul aparte de om și de scriitor „pe care ne-am obișnuit să-l condamnăm fără să-l citim, doar în baza articolului din cutare dicționar, ce ne informează, sec și simplist, că Sade este părintele sadismului” (Ed. Doris).
Ce ne
spun dicționarele despre sadism? Nu
numai că este plăcerea bolnăvicioasă „de
a chinui pe alții sau de-a vedea cum suferă”, ci și „o perversiune sexuală,
manifestată prin plăcerea de a supune partenerul la suferințe fizice și
psihice”. La rândul său, internetul ne înștiințează despre Sade că „a fost un
aristocrat francez, care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală
libertină, perversă și excepțional de violentă, dar și prin scrierile sale
faimoase despre acest subiect”.
Mă rog,
un portret foarte asemănător cu acela pe care Alexandre Dumas i-l face
marchizului în romanul Ange Pitou:
„neputând să se ridice la nivelul scriitorilor morali de prima mână”, Sade s-a
complăcut în postura de „geniu al răului”, prin sufocarea virtuții și
divinizarea publică a tuturor viciilor.
Cu
completarea că toate aceste vicii (furtul, violul, bătaia cu biciul,
homosexualitatea, privarea de libertate, prostituția, destrăbălarea unor
călugări, falsificarea de bani, crima) sunt vechi de când lumea (vezi poeziile
închinate de Sappho lesbianismului, homosexualitatea lui Deandosulea din Cartea celor o mie și una de nopți,
uriașa corupție și decădere socială din ciclul lui Émile Zola, nelipsitele
crime din principalele romane ale lui F. M. Dostoievski etc.), deci n-au fost
nici inventate și nici „îmbogățite” sau „stilizate” de către Sade, ci cel mult
experimentate de el, căci erau cunoscute și practicate de cam toți francezii
timpului, nu numai de nobili și burghezii înciocoiți, dovadă marea destrăbălare
și mulțimea crimelor săvârșite de „revoluționarii” iacobini în rândul tuturor
stărilor sociale de la acea vreme: cler (mii de preoți nevinovați au fost
uciși), nobili, târgoveți.
Nou este
faptul literar că marchizul își „plimbă” eroina, pe blânda, frumoasa și
virtuoasa Justine (virtuoasă și încrezătoare în Providență chiar după siluirea
ei de călugări), prin diverse case, locuri și medii sociale, cumplite încercări
din care scapă (jignită, bătută, exploatată și batjocorită, iar în final chiar
condamnată la moarte de un tribunal de provincie pentru „furt, ucidere și
incendiere”) cu încredințarea că „mi-a fost cu neputință să nutresc un singur
sentiment virtuos după care să nu fi urmat de îndată un potop de rele”; nou
este curajul cu care straniul autor spune lucrurilor pe nume (ticălosul Duborg
îi aruncă în față orfanei de 12 ani că „această virtute cu care te tot lauzi
nu-ți servește la nimic pe lume”, homosexualul marchiz de Bressac își justifică
păcătoșenia prin impietăți de felul „acest Dumnezeu pe care-l mărturisești, nu
este decât rodul neștiinței și al tiraniei”, iar planul uciderii mamei sale
prin fiorosul sofism „Ce recunoștință aș putea să-i datorez pentru că s-a
îngrijit de plăcerea ei?”, hiperperversul stareț Raphael îi spune cu cinism
nefericitei, îndată după intrarea acesteia în mănăstirea augustinilor pentru a
se închina în fața Fecioarei: „Stricată nenorocită, îți închipui că mai poți da
înapoi? Ehehei, ai să vezi că era mai bine să fi nimerit într-o ascunzătoare de
hoți decât la patru călugări reformați”, falsificatorul de bani Dalville, cel
căruia Justine îi pansează rănile provocate de doi călăreți furioși, o va
răsplăti în scurt timp cu privarea de libertate, bătaia cu biciul și cea mai
neagră nerecunoștință rostită vreodată de „bipedul fără pene”: „Ingratitudinea,
în loc de a fi viciu, este deci virtutea sufletelor mândre, tot așa cum
binefacerea este cu siguranță cea a sufletelor slabe”, iar înrăita hoață Dubois,
după 10 ani de la prima întâlnire, îi servește eroinei mostre consistente din
filosofia nelegiuirii și a moralei dată peste cap: „Viciul nu este periculos
decât pentru virtute, căci ea, slabă și timidă, nu îndrăznește nimic niciodată,
dar dacă ar fi ștearsă de pe fața pământului, viciul nemailovind decât tot în
vicii, n-ar mai tulbura nimic și ar face doar să înflorească alte păcate, fără
a mai strica virtutea”); tot nou la marchiz este raportul răsturnat dintre
virtute și viciu, precum precizează chiar el în deschiderea/prefața romanului
(„necazul chinuie virtutea, iar propășirea însoțește aproape întotdeauna
viciul”), respectiv cum rezultă din acțiunea cărții, neîmpărțită pe capitole
(cu excepția câtorva pagini la început și la sfârșit, romanul în sine – ne face
cunoscut însuși autorul – se cheamă „nefericitele peripeții ale tristei și
nenorocitei Justine”, relatate chiar de ea) și, desigur, așa cum în Cuprins sunt înfățișate cititorului cele
10 virtuți pedepsite de „secolul cu totul corupt” (Sade): pudoarea, pietatea,
binefacerea și toate celelalte încercări, până la ultima – „salvează un copil
din incendiu și ajunge după această faptă la un proces criminal”.
De fapt,
această ultimă încercare la care este supusă Justine nu atât de destin, cât de
nelegiuirea generalizată și de obtuzitatea magistraților/tribunalelor, îi oferă
lui Sade posibilitatea să se răfuiască nițel cu Justiția vremii sale („Cele mai
rapide proceduri se întâlnesc la tribunalele de provincie, alcătuite aproape
întotdeauna din niște proști, rigizi și imbecili, sau din brute, canalii,
împăcați cu gândul că niște capete mai luminate le vor drege prostiile, nimic
nu-i oprește când e rost să facă vreo câteva”), din pricina căreia (firește, în
bună măsură și din cauza sa) a avut atâta de suferit. Da, căci din cei 74 de
ani ai vieții sale (s-a născut la 2 iunie 1740 în Paris), circa 30 (după unii
„numai” 27) i-a petrecut în „nu mai puțin de 11 închisori” (printre ele
Vincennes și Bastilia), cu două îndelungate „popasuri” la ospiciul din
Charenton.
Cu toate
că „moraliștii” și „pudibonzii” de-atunci și de mai târziu pun întemnițările
lui Sade pe seama perversiunilor/sadismelor la care acesta se deda în timpul
orgiilor, lucrurile sunt cu mult mai complicate, ba de-a dreptul neclarificate
până în prezent în unele cazuri. De pildă, una din primele întemnițări ale
marchizului a avut loc în 1768, an în care fostul sublocotenent din regimentul
regelui este închis la Vincennes, pe baza acuzației văduvei Rose Keller
(acuzație niciodată dovedită) că ea ar fi trebuit să suporte cumplitele orori
ale acestuia. Dar, ne informează Editura Doris, se pare că Sade „mai făcuse
cunoștință cu celulele de la Vincennes”. De-abia eliberat, năbădiosul marchiz
se vede târât în „afacerea Marsilia”, „o poveste asemănătoare cu aceea
întâmplată nenorocoase văduve” (Ed. Doris), motiv pentru care Parlamentul din
Aix îl condamnă, în contumacie, la moarte. De ce în contumacie? Pentru că
reușise ca, însoțit de o cumnată (sora soției sale), să fugă la timp în Italia...
Revine
în Franța pentru alte multe probleme cu oamenii legii („un lung șir de arestări
și detenții”), astfel că în 1784, cinci ani înainte de revolta iacobină, neîmblânzitul
(posibil nenorocosul, ba chiar nefericitul) Sade se află după gratiile Bastiliei,
de unde arunca – pe fereastra celulei – „nenumărate hârtii” cu ororile
săvârșite de supraveghetori și, prin „portavocea” înjghebată din tubul pentru
vidanjarea celulei, informa trecătorii despre torturile la care ar fi fost
supuși deținuții. Ăsta, de alminteri, a fost motivul pentru care „unii autori
îl consideră pe Sade principalul înfăptuitor al...căderii Bastiliei” (Ed.
Doris).
După
ieșirea din ospiciul Charenton (fosta soție, devenită călugăriță, refuză să-l
vadă), neavând surse de trai și
nereușind să se angajeze la vreo redacție, bibliotecă sau muzeu, marchizul
falit are în anul 1800 nefericita idee să scrie romanul Zoloé și cei doi acoliți, cică roman „cu cheie”, dar în care lesne
puteau fi recunoscuți Buonaparte și Joséphine. Firește, de îndată este săltat
și întemnițat la Sainte-Pélagie, iar de aici este transferat la Charenton, unde
moare pe data de 2 decembrie 1814.
La
Charenton își redactează testamentul, în care se adresează „celor capabili să
mă înțeleagă, iar aceștia mă vor citi fără nicio primejdie”, cerând/dorind ca
după moarte „să-i dispară fără urmă și trupul, și sufletul”.
Ceea ce,
desigur, nu se întâmplă cu sufletul, respectiv cu opera sa (nuvele, romane,
piese, reportaje: Justine și
continuarea sa Juliette, Crimele dragostei, Filosofia în budoar, Cele 120
de zile ale Sodomei etc.), îndeosebi după ce poetul Guillaume Apollinaire
(1880-1918) descoperă sensurile adânci ale operei marchizului și – în carte Opera Marchizului de Sade (1912) –
avertizează cititorul asupra specificității ei, de unde dreptul de-a fi inclusă
printre „monumentele gândirii umane”.
La
rândul lui, într-un studiu din 1930, Maurice Heine semnalează rezultatul
pozitiv al persecuțiilor lui Sade în timpul vieții și după moarte: „cea mai
mare parte a operelor sale sunt atât de căutate, încât au devenit...de
negăsit”. Iar Editura Doris subliniază totala netemeinicie a opiniei lui M.A.
Baudit despre marchiz și creația sa („opere de o monstruoasă obscenitate și de
o morală diabolică”), de îndată ce avea să fie considerat, peste veac, spiritul
cel mai liber care a existat până acum și unul dintre marii scriitori ai
omenirii”. În plus, fiind Sade (alături de Stendhal) „un mare scriitor și un
anticipator citat de către cei avizați” (Ed. Doris), psihopatologia trebuie
să-i rămână profund îndatorată acestui „spirit singular”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
8-9 sept. 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu