Boema băimăreană din anii 80. În pas de pelerin (fragment)

 

M-a impresionat cartea lui Nicolae Iorga  „O viață de om așa cum a fost”, adevărul este că are un titlu poetic și spune totul din titlu. Istoria literară  nu este cultivată  în ultima vreme, jurnalele sunt ajustate cu pagini rescrise, memoriile nu sunt încurajate. Chiar din jurnalul lui Liviu Rebreanu, ajuns pe mâna lui Marin Preda, la editura Cartea Românească, oarecine ( soția romancierului, Fany, probabil) a eliminat unele pagini. Nu mă gândeam să-mi scriu memoriile, sună sinistru dar mi s-au cerut  texte despre  anii petrecuți în diferite locații: Brașov, Timișoara, Baia Mare. Există mai multe riscuri prezentându- te în toată nuditatea în fața cititorului, fie că nu mai poți să folosești acele momente pentru  ficțiune, fie că  te deconspiri. Am scris „ în pas de pelerin”,  înapoi și înainte, există și un model de sudură: „în pas de pelerin”, un fel de zig- zag, fără a ține cont de cronologiea faptelor. Timpul este o materie primă din care croiesc după cum  îmi vin în memorie întâmplările : nu poți merge pe două cărări, numai când ești ,,afumat” ori ești scriitor ori  lucrător într-un domeniu  real. Până și marii scriitori contemporani  au avut un venit sigur, fie că erau profesori de liceu, universitari ori directori de edituri și de reviste, ziariști, editori, politicieni, avocați, meserii liberale. O figură aparte era în mediul scriitoricesc  poetul Claudian Cosoi, fiind  jurist avea o anume autoritate oferită de profesia coercitivă, o libertate față de alți colegi.

Frecventa atelierele de pictură din Colonie, a lui Mihai Olos, Ilie Cămărășan, Traian și Mircea Hrișcă, a lui Mircea Bochiș, Traian Moldovan. În  multe ocazii l-am însoțit, alteori mergeam la atelierul lui Iosif Hamza, în vila Wagner apoi în Centrul Vechi, pe strada Baia Sprie unde și-a improvizat un atelier după ce l-au evacuat din Vila respectivă, fost sanatoriu în perioada interbelică. Ce făceam acolo ? Povesteam, răsfoiam reviste, cataloage, afișe, serveam o cafea, ca vai de ea, alteori o vodcă, uneori o cumpăram de la chioșcul de la intrarea spre Grădina zoologică. La Vila Wagner am cunoscut doi artiști plastici: Ioan Titus Petrusse, Ștefan Varvedo, mai tineri decât Hamza dar decât noi mai în vârstă cu ceva ani. Hamza avea portrete realizate pe pânză : Vida Geza, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Titulescu, generalul Leonard Mociulschi, Vasile Lucaciu, Nichita Stănescu, generalul Moșoiu. Folosea o paletă restrânsă de culori: cafeniu și gri. Mai spre sfârșitul carierei picta goașe cu vopsele pentru apă pe hârtie. Se simțea mereu nedreptățit, unele portrete și-au găsit locul altele, sunt sigur de asta, s-au pierdut. Avea un portret de țărancă din Vișeu, l-am rugat să mi-l vândă mie la un preț de prietenie, nici cum nu l-am convins. Titus Petrusse urmase liceul de arte plastice la Oradea, institutul Andreescu la Cluj dar înghesuiala era mare în acest oraș mic deși-i spune  Baia Mare, cu puțin peste o sută de mii de locuitori, nu erau suficiente ateliere pentru pictori, dacă nu erai membru de uniune șansa de supraviețuire  era mică de tot. În anul 1930, Baia Mare avea 14 mii de locuitori, în 50 de ani populația  s- a triplat.Titus picta în verde  portrete ori aspecte din istorie: Horia, Cloșca și Crișan, Brâncuși, Trei crai de la Răsărit, Răscoala, niște țărani cu furci în mâini. S-a specializat pe fresca bisericească, muncă ce-i  asigura și cele necesare  traiului. Varvedo a realizat un bust  a  lui Petofi care a fost dezvelit și localizat  la Coltău. La atelierul din Vila Wagner păstra o copie a bustului în ipsos. Alți sculptori din Colonie : soții Lenuța și  Karoly Kadar , iar în același corp de clădire  cu Olos  avea atelierul sculptorul Toros Gabor ( 1934 – 2021 ). O sculptură  de  inox  a  „zăcut” o vreme în fața atelierului său, hocheistul cu o crosă în mâini, lucrare pe care am văzut-o amplasată în Miercurea  Ciuc   „Hocheiștii”. La atelierul lui Iosif Balla, aflat  în corpul de clădire  de către stradă, la etaj, vis-a vis de al lui Ilie m-a condus chiar pictorul  Ilie Cămărășan și fiul său Dody. Am făcut un interviu pentru foaia Phoenix, scoasă de Nicolae Cațavei și Ovidiu Ciorna iar la resortul de cultură scriam eu cu pictorul  Mihai Pamfil. Era în anul 1990, nu știu dacă cineva mai păstrează colecția foii respective. O vreme am avut-o și eu, avea o grafică distinsă dar tiparul era primitiv de tot, plătit de fondatori din jebul personal. Iosif Balla ( 1910 – 1991) era originar din Arad, avea nostalgia Mureșului unde îi plăcea să privească apusul de soare și valurile apei. În tinerețe și-a petrecut mult timp în barcă. A avut expoziție personală la Arad dar când l-au văzut unii că nu este îmbrăcat în frac ori la costum  s-au mirat că așa arată un pictor. În tinerețe a lucrat la Combinatul Phoenix. Viața artistului nu este ușoară, mi-a replicat Balla baci. În  Baia Mare a mai viețuit și a creat un pictor Balla Bela   ( 1882 – 1965). L-am întrebat dacă există vreo legătură  între ei, pictorul s-a făcut că nu aude întrebarea. Era născut și acela, mai în vârstă, tot la Arad. Balla Bela  s-a retras din viața artistică după război. O povestire nostimă: eram adunați mai mulți artiști în fața atelierului lui Mihai Olos, era cald și acolo era iarbă.Deodată, spre noi, și-a făcut drum  pictorul, cu plete albe, Iosif Balla ( 1910 – 1991). Mihai l-a invitat la un pahar cu vin, primise vin franțuzesc, zicea Olos. Balla avea  pensula și pânza sub braț. Mihai l-a poftit să picteze și să ne arate cum  se face un tablou. A întrebat care loc din Colonie dorim să-l picteze. Cineva a arătat spre coșmelia lui Ilie înspre pavilionul dinspre stradă. Cu pensula a simulat semnul crucii în partea stângă apoi s-a dezlănțuit: de o mie și una de ori am pictat acest loc, spunea cu vocea scăzută. A ieșit ceva foarte colorat care semăna cu cotețul cu iepuri a  lui Ilie. N-am putut să uit acest moment când tăceam toți cu sufletul la gură și priveam pânza albă cum prinde viață. A sorbit din  paharul cu vin, și-a adunat pânza, pensula și culorile pornind spre atelierul său.Prin preajmă   se zbenguiau  niște copii de-ai artiștilor, unde domina fiul lui Cămărățan, Dodi. Mă, vă este foame ? Vă frig slănină, a mai replicat pictorul și a intrat   pe ușa corpului de clădire. Ilie Cămărășan mi-a explicat că un atelier de pictură se întemeiază  după anumite criterii de lumină, spațiu, un tablou trebuie să arate îngrijit, nu poți ieși în lume oricum  cu o lucrare. Tablourile  lui Ilie aveau rame îngrijite, Mihai Olos nu punea rame lucrărilor sale și nu le semna. Uneori nimeream la Mihai la atelier, fie de ziua sa de naștere, fie de Mihail și Gavril, acolo l-am cunoscut pe Mihai Pamfil care cânta la vioară, avea fața prelungă și părul castaniu dat într-o parte, așa mi-l închipuiam eu pe George Bacovia, tânăr. Era eminescian, știa Eminescu pe de rost, la fel cu Olos care putea să recite la nesfârșit din Eminescu și din Blaga. Mihai Pamfil m-a luat cu el să realizăm  pagina de cultură de la foaia Phoenix. Aduceam textul acasă la Ovidiu Ciorna, acolo aveau o mașină de scris și paginau textele direct  de pe manuscris. Împins de acest imbold am  realizat mai multe mini-interviuri cu Mihai Olos, Ion Bogdan, Iosif Hamza, Nicolae Suciu, Mihai Pamfil, Iosif Balla, Ilie Cămărășan,  Ion Burnar, Ion M. Mihai. Pe unele, pe care am considerat  că sunt consistente, le-am republicat după un timp, fie în Nord Literar, fie în pagini on line: rețeaua literară, etc. Mihai Pamfil se pricepea  la literatură, urmase liceul de artă la Iași iar facultatea de arte plastice la București. A revenit pe locurile natale, în Iași unde este un artist plastic stimat și recunoscut cât și profesor universitar la Facultatea de arte plastice. Cânta la vioară, a ajuns să compună și muzică iar mai recent  scrie și versuri. Se vrea a fi un artist total. A rămas un admirator constant al pictorului și sculptorului Mihai Olos așa cum poetul Claudian Cosoi nu a încetat să-l admire și să-l elogieze pe Mihai Ursachi. Într-o seară, într-o cameră la hotelul Carpați m-am nimerit cu Mihai Olos, Hamza, Parasca Făt  și alți necunoscuți alături de  Radu Negru  care recita din Eminescu. După ce criticul de la Iași a obosit a început  Mihai Olos să recite din Lucian Blaga. Așa a trecut o noapte de poezie,  atunci  se desfășurau  simpozioanele de ceramică de la Faimar. Radu Negru era un critic mult  apreciat la nivel național dar și în Germania, spunea Olos. De la Iași apărea în Baia Mare și Valentin Ciucă, dar celebru a fost și a rămas Dan Hăulică ( 1932 – 2014). Despre Valentin Ciucă Radu Negru spunea că numele i- a rămas  din rădăcina de la Ciucălete. Eram elev de liceu  când apărea  Dan Hăulică la televizor cu emisiunea „De la Giotto la Brâncuși”  apoi cu cartea „Nostalgia Sintezei”, parte publicată sub formă de eseuri și cu reproduceri  în revista, tip carte, Secolul 20, unde era  redactor șef. Acești trei corifei ai criticii de arte plastice  erau apreciați de Mihai Pamfil și de mine, asemenea, dar mai ales cunoscutul Dan Hăulică despre care Pamfil spunea că i-a fost profesor la facultatea din București. „Nostalgia sintezei” poate fi citită și recitită oricând cu o  mare și  înnoită curiozitate. Analizează probleme de artă din Grecia, Roma, China, apoi Dali, Spania până la Silvia Radu și tentația arheologicului. La  întâlnirile noastre  cu plasticienii  era prezentă întotdeauna și poezia. Mihai Pamfil putea să recite din Eminescu și Arghezi ceasuri  întregi. De fiecare dată când îl ascultam pe Arghezi mi se părea altul, nou de parcă îi auzeam versurile pentru prima dată. Era total altfel de cum l-am învățat  la liceu. Cel mai adesea Mihai Olos ne oferea și câte un păhărel de vin în pahare  hiperbolice, largi la gură și la fund iar la mijloc mai înguste. Aceste cupe nu erau  scoase decât  la musafiri  importanți. Așa am spălat eu aceste pahare nemțești când în vizită erau Teohar Mihadaș și Daniel Drăgan de la revista Astra. Teohar Mihadaș avea o autoritate a lui, era o legendă, îl ascultam  cu mare atenție poate Cosoi   îl  întrerupea, uneori spre indignarea musafirilor din atelier. La restaurantul Carpați serveam, cel mai adesea, vin Jidvei, ieftin și acrișor la gust. Uneori Pamfil afla o vioară la atelierul lui Olos  și  începea să cânte. Dacă era prezent la sindrofie și poetul Dumitru Iuga ( Ion Bogdan), atunci în duet cu Olos cântau „hore”. Alteori amfitrionul dicta versuri, asemenea lui Nichita Stănescu, trebuia să facem  liniște să se poată concentra. Dacă după o vreme căutam acele foi, acoperite cu un scris mărunt,articulat cu cerneală de tuș din rotring, pe măsuța cu modul de ceramică, nu le mai aflam. Doar el știa cum le dosea și pe unde, aduna desenele cu foile tăiate la aceeași dimensiune și le punea în pungi de plastic, avea  multe pungi cu desene. Aducea de la tipografia ziarului  căzături de la  lucrări tipografice și le umplea cu desene. Folosea  un  instrument de scris dintr-o trusă de rotring, cum  foloseau  proiectanții, nu se despărțea de el și de pachețelul cu hârtie. Se așeza la masă și începea să deseneze: la restaurantul Carpați, la Tisa, Buclă, terasa restaurantului Stadion, Vinclu. Desena ,,moace,, de oameni  din crâșmă, la terasa de la Vinclu, în grădină, veneau fel de fel de personaje, mai ales în zi de mărturie, marțea și vinerea. Cineva chiar lansase o formulă : au zinit românii-n Baie/pe cap cu cloape de paie. Dominau personajele de la țară, căuta cu privirea către  mesele terasei spre femei cu bluze ori bărbați în chemeși  făcute în gospodărie. La  un popas de la Beclean către Baia Mare era așa de absorbit de oamenii pe care-i imortaliza în desenele sale gingașe încât cu greu  îl urneam să mergem  mai departe către casă. Eu eram  cu mașina,  se însera  și trebuia să recuperăm   din drumul spre casă. Să nu mă supăr pe el mi-a făcut și mie două portrete pe un format de sfert de coală A4, la intervale diferite de timp.Le păstrez și azi după patruzeci  de ani. A publicat desene în revista Astra de la Brașov, pe vremea când redactor șef era  Daniel Drăgan, apoi în pliantele tipărite la festivaluri, culegeri literare. Un album complet cu desenele sale nu cred că se va face curând și există riscul ca unele desene să se distrugă ori să se piardă. Era secretos, nu știu dacă intenționat ori așa era firea lui de copil născut pe vremea războiului. De câte ori pleca spre Germania nu specifica ziua și ora ori mijlocul de transport  cu care călătorea. Știu că o dată l-am condus la avion, în spatele Agenției Tarom , în scara blocului, am stat vreo juma de zi , nu se știa sigur dacă se va efectua cursa de Baia Mare - București.  Mi-a recitat din toți poeții care-i veneau în gând, mă lăsa să ghicesc din care autor anume recită. Am terminat o sticlă de vodcă poloneză, singura băutură acceptabilă aflată pe piață în care am stors o lămâie. La Vinclu găseam uneori o băutură verde, triplesec, naiba știe ce era dar te amețea de cap. Vorba lui Ion  Burnar, nu ai ceva să mă bolonzesc de cap ? Toți așteptam să se schimbe ceva, să terminăm cu datoriile externe, cu lipsa de alimente, de lumină și căldură, dar parcă și azi se întâmplă la fel, suntem o generație în așteptare continuă. Cine zicea că starea noastră este de așteptare de asta suntem  nemulțumiți ? A venit și schimbarea dar bucuria a durat puțin, au început  sindicatele să cadă în plasa nu știu cui, să schimbe guverne, manageri, uneori mi-e silă să-mi amintesc unele întâmplări, jigniri. Gunoaiele au început să iasă deasupra apei ca la inundații. Nu vreau să plictisesc pe nimeni cu obsesiile mele, dacă obsesii sunt și nu crunta realitate. Am citit jurnale mai vechi ori mai noi, fiecare cu dreptatea lui. Jurnalul de la Păltiniș a lui Gabriel Liiceanu a fost ca o oază în deșert, nu-mi venea să cred că unii oameni au avut această putere de a răbda  în tăcere și singurătate reducerea la nivelul zero  a gândirii românești. Apoi jurnalul lui Radu Petrescu cu însemnări despre soția sa, pictoriță, despre prietenii de la Școala de la Târgoviște, despre evoluția copiilor săi,  maturizându-se, căutarea unui loc de muncă în Bucureștiul acoperit de un cer cenușiu și amenințător. Jurnalul lui Mihail Sebastian consemnând  perioada din interbelic, plin de lumină și durere, poate chinurile nașterii  unui timp nou. După anul 1993  Mihai Olos venea tot mai rar în Baia Mare ori eu nu aveam timpul necesar să ne întîlnim. Mergea la București însoțit de doamna H, cu mașina. La întoarcere, în drum spre Germania mă suna să ne întîlnim că  e  în mare trecere. Desigur că discutam de la egal  la egal dar când prindea ocazia o întoarcea ca la Ploiești:Domnul Olos și Domnul J, spunea pictorul. Claudian Cosoi  și Mihai Pamfil plecaseră  la Iași, nu știu dacă ei acolo se întâlneau la fel cum  făceam când eram în Baia Mare. Uneori, la telefon, Claudiu  mi se plângea că-l așteaptă pe Mihai Ursachi să vină la ziua ziua sa dar Pelicanul nu se grăbea să ajungă la onomastică. La Teatru te angajez, Claudiu, la Teatrul Național, jurist ori consilier. Mihai Ursachi n-a stat mult în funcția de manager la Teatru. Claudiu lucra la primărie, la biroul Oboare și piețe. Regret că nu l-am vizitat niciodată acasă la el. Câțiva băimăreni  în drum spre Chișinău s-au oprit la Iași, l-au  întâlnit pe Claudiu pe o terasă, slăbit și bolnav, avea o pălărie cu boruri mari pe cap să-l apere de  soare. Cineva a publicat și o fotografie cu el pe o terasă. Se îndrepta cu pași grăbiți spre apusul vieții pământene. Nici n-a apucat 50 de ani de viață.

Autor: Ștefan Jurcă

 Foto: Arhiva GDL, Florica Bud și Ștefan Jurcă.