Mărturisiri, cu speranța că s-au prescris faptele (alt episod!)

 

După ce am plecat din minerit (cu disponibilizările din 1997 - al doilea val, la primul aveam buletinul la schimbat și nu am putut să plec mai repede, cum doream...) a dus la multe întrebări. Înainte de a pleca. mă întrebau minerii de ce mă disponibilizez și ce ar trebui ei să facă. Le-am spus că nu văd un viitor roz pentru minerit, că am o vârstă la care pot să mă apuc de altceva (35 de ani atunci), că pot să plec cu niște bani în buzunar sau cu mai mulți/ un picior în fund în anul următor etc. Lor le-am spus să își facă fiecare calculele și să analizeze dacă au posibilitatea să opteze pentru alt domeniu.

Sunt multe de zis despre ce a urmat, de la minerii care și-au dat banii pe whiskey și coniacuri scumpe (”Numai șefii să bea din astea și noi nu?”) sau pe televizoare și aparate electronice pe care le-au vândut luna următoare la jumătate de preț, să cumpere mâncare, până la cei care au mers în piața sârbilor, din Turnu Severin, și au cumpărat țigări de unde erau mai scumpe, să vadă lumea că ei au bani.

M-am întrebat mereu de ce nu s-a făcut o reorientare profesională a minerilor, cei din Gorj și Hunedoara fiind prinși în proiecte de infrastructură (viitoarea Transalpina, de exemplu), unde ar fi primit bani în urma muncii lor, nu salarii compensatorii nemuncite. S-ar fi făcut ceva, iar oamenii ar fi avut ce munci, nu ar fi plecat peste hotare în căutarea binelui.

Valul de deznădejde care i-a cuprins l-am văzut și când a fost înființată firma Olservmin, care angaja foști mineri disponibilizați, ieșiți din șomajul ce a urmat plecării din minerit. Ei erau angajați pe o perioadă de 9 luni și apoi reintrau în șomaj, ciclul repetându-se. A fost buluc la angajare, unii dintre cei care nu au fost pe listă au intrat în greva foamei, au dat firma în judecată. La un astfel de proces am ajuns și eu, ca martor, fiind angajat și eu la firma respectivă, a sindicatelor miniere, ca responsabil pentru zona Motru. Disponibilizații nu au avut câștig de cauză, fiind stabilite niște criterii clare de angajare (să fi lucrat în unități direct productive, nu prestatoare de servicii etc.).

Și iată-mă ajuns unde voiam! La procesul ăsta, așteptând în sală, am aflat că un bătrân vânduse aceeași bucată de pământ cam la jumătate satul. ”De ce ai vândut pământul la mai mulți?”, a fost întrebat. ”Dacă toți l-au vrut...”, a răspuns. ”Și le-ai luat banii” ”Păi, dacă l-am vândut, normal că am luat banii!” ”Și la care dintre ei ai dat pământul?” ”La niciunul!” ”De ce?” ”Că pământul e al meu” ”Cum e al dumitale, dacă l-ai vândut?” ”La mine e titlul de proprietate!”.

Povestea asta îmi aduce aminte de evreul care a ajuns în aeroport, a băgat bani să ia o cafea și aparatul nu i-a dat nimic. A băgat alți bani, tot nimic. A insistat, cu alți bani. Tot nimic. ”Genial”, a zis evreul.

Concluzia: prin satele noastre (mai) avem evrei!

Autor: Ioan Buda Tzetzu