Poezia este o formă de cunoaștere. Este o altfel de exprimare decât instrumentul cunoștinței obișnuite și cotidiene. E paradoxul poeziei! Acesta este legat de o altfel de cunoaștere, despre acel altceva… Mă frământă de mult ideea. Poezia este o alternativă de cunoaștere decât cea științifică, catafatică, sensibilă, apofatică sau rațională? Poezia reprezintă forma de cunoaștere care ține desigur de emoție, dar, totuși, este diferită decât cea rațională. E forma de cunoaștere a sinelui universal prin eu. Acel ego poetic este co-părtaș cu sinele. Egoul transformă sinele în poezie personală. Doar din legătura dintre ego și sine lirica se personalizează. Poezia oferă o permanență stare de paradoxuri. Este paradigmată. Poezia exprimă revolta sinelui împotriva egoului. Aici intervine cunoașterea ca împăcare dintre ego și sine. Egoul e construit ca anti-sine și, deci, poezia devine o oglindă a eului în sine. Ele sunt atât de întrepătrunse încât poezia nu le poate separa. Deci poezia este autonomă, dar fiind concomitentă și a universului se potrivește tuturor. Prin personalizare se leagă ego-ul poetului cu sinele. Poezia e separată de poet. E paradigmatică și autonomă. Poezia este inseparabilă de poet și muze. E separată ca formă de creație, dar e totuși personală. Este sinergică între ego și sinele universal. Iar a treia persoană este cititorul și muza. Aceștia sunt în corelație cu eul poetic și sinele universal. Cred că aici intervine cu adevărat originalitatea poetului. Poezia este o creație tripartită: eu, sine muze. Nu este o revoltă treimică, ci o altă formă de cunoaștere a forței emoției. Este și universală și personală, dar și în conexiune cu cea de a treia persoană: cititorul sau muza. Are nevoie până la urmă omul nevoie de poezie? Este setea de poezie o consecință piramidei fiziologice și sociale sau ține de starea de deschidere a ființei? Până la urmă poezia este în fiecare din noi. Poezia este o esență universală. Poezia reprezintă forța emoției universale, deci este în fiecare om, diferind doar starea de grație hărăzită și de deschidere spre sensibilitatea poetică. Aici este cheia răspunsului poeziei ca formă de cunoaștere. Alchimia poeziei e forța emoției. Poezia nu ține de inteligența și cultura acumulată de om sau umanitate, ci de expresia forței emoției, a stării de deschidere a ființei spre sensibilitate. Într-o dialectică de tip hegelian poezia este o formă de cunoaștere prin iubire, deși poezia nu este expresia iubirii, ci emoția universală exprimată prin sensibilitatea fiecăruia. Sigur iubirea e forma centrală a emoției, dar poezia este forța universală.
Poezia nu e vers, ci sensibilitate afișată, o
contopire a eului cu sinele universal prin atracția forței emoției universale.
Până la urmă, nu Manole a zidit-o pe Ana, ci Ana l-a ”zidit” pe Manole în
universalitate. Subiectul activ e Ana, forța care plămădește și construiește.
Manole e doar actorul ce se transformă în fântână cu aripile frânte spre cer.
Poezia e Ana lui Manole, în această formă de cunoaștere a poeziei. Ana zidește
mănăstirea și naște poezia prin forța atracției emoției universale. Poezia
relevă o formă sensibilă a cunoașterii, o introspecție afectivă a sinelui. În
Estetica lui Baumgarten de la 1735, parafrazând, poezia este cunoaștere prin
simțuri. Obiectul cunoașterii este natura ca o creație a divinității. Copierea
naturii a fost prima poezie a umanității. Aristotel considera arta o imitație a
naturii materiale, dar Platon a dus-o mai departe considerând creația o umbră a
ideii de divinitate. În consecință, în acest sens antic, frumosul este ca o
umbră a ideii divine (din peștera lui Plotin), poezia fiind o imitație a
divinului și adevărului. Frumosul este o extensie a creației divine. Despre
frumos se ocupă poezia care crează semnele simetrice ale reprezentrăii imaginii
naturii. Arta este o imitație a divinității, o pastișă imperfectă. Frumosul
devine astfel o răsfrângere a perfecțiunii simetrice asupra noastră. Poetul,
prin poezie, se sforțează să compună o imagine simetrică a divinității, reușind
doar o asimetrie și imperfecțiune. Poezia compune semnele pentru a surprinde
imaginile reușite ale naturii. Poezia este o imitație a perfecțiunii, o copie a
sinelui universal, o umbră luminoasă a divinului. Ideea de simetrie se naște
tocmai din copierea ideii divine, Ca urmare, poezia este asimetrică pentru că
nu poate fi perfectă ca principiul sau substanța divină, deși se dorește de
către poet, acest mesager al conversației cu zeii. Poezia, ca asimetrie, este
imperfectă față de Ființă, iar creația autentică se naște astfel din
imposibilitatea realizării perfecțiunii, de fapt din cădere și din dorința
ancestrală și sălbatică de unitate. În poezie se schimbă regulile fizicii și
gramaticii clasice: căderea devine urcare, iar de cele mai multe ori josul
înseamnă sus. Scriind poezie, poetul semnalizează interlocutorului voința
zeilor și propagă prin semnele cuvântului și a figurilor de stil substanța
principiului universal pusă în mișcare prin forța necunoscutului și a emoției.
Poetul este un fizician al asimetriei și imperfecțiunii deși lucrează cu ideile
proiectate din perfecțiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu