duminică, 19 februarie 2023

Prof. Ion C. Chițimia




Ion Constantin Chițimia
(22 mai 1908 – 19 februarie 1996)

Auzisem de dânsul din diferite surse, îi citisem cu plăcere și interes numeroasele articole din presă, într-un cuvânt, știam că există și mi-l închipuiam un adevărat uriaș.

Întâmplarea a făcut să-l cunosc personal în 1979. Se ținea la Tr. Severin un simpozion, la care participau oameni de cultură din toată țara. Printre aceștia ne strecurasem cu sfială și câțiva mehedințeni dornici de a realiza ceva în plan cultural.

Aveam o comunicare privind O nouă variantă a Letopisețului Cantacuzinesc, al cărui manuscris îl descoperisem cu puțin înainte la Mănăstirea Căldărușani. Când am văzut programul și am înțeles că voi prezenta comunicarea în secțiunea condusă de profesorul I. C. Chițimia, am înghețat. M-a bătut gândul să dau bir cu fugiții, dar n-am făcut-o. Să vorbești profesorului Chițimia de Letopisețul Cantacuzinesc era un adevărat act de curaj, ca să nu zic de nebunie. El era autorul unor tratate și studii fundamentale privind istoria literaturii române vechi, iar eu un amator fără nici o experiență în domeniu.

Când mi-a venit timpul să-mi țin comunicarea, aveam emoții ca înaintea unui examen greu. Profesorul Chițimia trona în prezidiul secțiunii cu incontestabilă autoritate. Nu prea avusesem urechi pentru ceea ce se vorbise până atunci. L-am auzit doar că mă anunță: „- Urmează colegul…, care ne va prezenta…!” Nu mai aveam ieșire. Trebuia să iau taurul de coarne. Și am făcut-o!

Spre surprinderea mea, Profesorul Chițimia nu s-a supărat că am intrat în domeniul său. A ascultat cu atenție comunicarea și a făcut apoi un îndelung comentariu asupra problemei. Am început să prind curaj. Domnul Chițimia încerca să mă încurajeze cu adevărat. Avea o generozitate necunoscută mie până atunci. Folosea mereu noțiunea de „colegul”, ceea ce mă făcea să mă rușinez, să mă fâstâcesc. Și, totuși! Domnului Chițimia îi plăcuse comunicarea.

După sesiune m-a reținut și am stat mult de vorbă. La urmă mi-a lăsat cartea de vizită și de atunci s-a închegat o corespondență foarte intensă între noi. Ne-am scris până în ultimele luni ale vieții sale.

Zecile de scrisori ale Profesorului Chițimia le păstrez cu sfințenie. Din ele surprind o generozitate imperială. Profesorul se bucura sincer la orice succes al unui tânăr dintr-un sat oarecare. Sfătuia fără să jicnească, venea în ajutor când era cazul. În toate scrisorile se interesa de viața culturală din Severin, din Mehedinți. Se interesa de fiecare om, care ar fi putut să producă ceva în plan cultural. Își dorea mult să vadă revista „Izvorașul” că reapare. Se entuziasma copilărește pentru fiecare act cultural mehedințean. A fost nelipsit de-a lungul anilor de la simpozioanele de comunicări științifice, fie de istorie, fie de paremiologie, care s-au ținut în Mehedinți. A prezidat festivaluri de muzică din județul nostru, încercând să aleagă din mulțimea de participanți valorile autentice.

Mărturisea cu mândrie și nostalgie că e mehedințean de origine el însuși, că s-a născut și a copilărit la Albulești. A scris tratate fundamentale de istoria literaturii, a reeditat Biblia lui Șerban, a contribuit substanțial la întărirea legăturilor româno-polone. Era de o modestie izbitoare în vorbă și în port. Vorbea pe limba fiecăruia și se făcea plăcut tuturor. Nu făcea caz de titlurile sale științifice. Era scund și slab, dar neîncovoiat. A ars ca o făclie pe altarul culturii românești, până s-a topit pe-ncetul. Era interesat de orice și de oricine. Prefera să locuiască în timpul reuniunilor de la Severin cu Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrița, pentru a putea să afle cât mai multe din trecutul județului, al țării. Avea o voce de bariton, o voce care venea din adâncul unei înalte înțelepciuni.

Fiecare vorbă a sa era o sentință, o pecete. Vorbea rar și apăsat, dând o notă de gravitate și autoritate subiectului abordat. Se refugiase în universul culturii române vechi, tocmai pentru a scăpa de încorsetările ideologiei vremii. Avea în acel domeniu mai multă libertate de gândire, de manevră. A creat o întreagă școală de cercetători într-ale culturii române vechi, atât la Institutul „George Călinescu” din București, unde era director, cât și prin contactele directe pe care le avea cu diferiți oameni de cultură din țară.

Scria recenzii, scria prefețe fără ezitare. Într-o vreme în care mulți își atacau în mod grosolan adversarii de opinie, Profesorul Chițimia dădea dovadă de înaltă educație și mult bun-simț. Pe dumnealui îl auzeai spunând adesea: „- E interesantă opinia colegului…, dar ea se bazează doar pe o parte din bibliografia problemei! Între timp au mai apărut niște studii, pe care colegul… probabil încă nu le-a cercetat și ele ne îndreptățesc să avem altă părere!”

Mi-a scris cu generozitate prefața la cartea cu George Călinescu. S-a integrat rapid colectivului de paremiologi, care se zămislise în Severin la inițiativa altui mare om de suflet, Prof. Constantin Negreanu. Într-o ședință a sa, Academia Română hotărâse înființarea unei secțiuni de paremiologie la Tr. Severin, președinte fiind numit prof. I. C. Chițimia, iar secretar prof. Constantin Negreanu. Dar n-a fost să fie!

Profesorul I. C. Chițimia mai avea multe-multe de scris și de realizat, dar timpul n-a mai avut răbdare. A lăsat în urma sa nu numai un munte de cărți, de studii, de articole, ci și imaginea unui om mare, unui om de suflet.

Vă mulțumesc, Domnule Profesor, că ați existat!

Dumnezeu să vă odihnească și neștearsă să vă fie memoria![1]

**********************

[1] Profesor I. C. Chițimia, în „Datina”, Tr. Severin, an. VIII (1996), nr. 1727 (1 nov.), p. 5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp. 95-97; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2000, pp. 253 – 255.


Autor: pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu