În numele tatălui

 

                                                                                                         de Gheorghe Pârja

Nu prea obișnuiesc să recurg la mecanisme autobiografice în textele mele epice. Le amintesc doar atunci când caut să înțeleg, prin semnificații, lumea prin care am trecut, să dau calității de martor tocmai argumentul credibil. Lumea nu o lămuresc prin mine, ci eu mă explic prin mirajul ei. Dar îmi revendic, cu necesara demnitate, izvorul din care curge apa vieții oamenilor din așezarea natală. Care mi-au marcat definitiv existența. Nu cu nostalgie, ci cu o dârzenie reținută, aproape secretă. În ei am căutat urmele înaintașilor, în care am ghicit genealogia ființei în genere, am căutat întrupările arhetipale ale predecesorilor, ridicând un imn decent istoriei, văzută nu atât ca o avalanșă de evenimente, cât mai ales ca o surpare geologică a amintirilor. Lângă toate acestea, turla bisericii mântuitoare și stejarul cel veghetor din cimitir.

În preajma acestor paznici am venit pe lume. Lumea mea vorbitoare a început cu mama și cu tata. Am avut parte de o pruncie cu rigoarea vremii, dar cu înțelegere părintească. Am fost deprins cu muncile câmpului de când am putut duce sapa pe umăr. Disciplina acelor munci mi-a prins bine în viață. Cu tata mergeam la coasă prin Valea Mătrăgunii, dormeam în cort acoperit cu fân. Cu tata am stat la oi pe Fața Prislopului. Era înțelegător cu vârsta mea, dar insistent cu treburile câmpului care mi se potriveau. Tata a avut o experiență tristă cu prima lui familie, nevasta și trei copii, care s-au stins nemilos de prematur din viață. A reușit să treacă peste acea tragedie, fără să transmită noii familii, din care făceam parte, suferința lui. Niciodată nu și-a deschis rana față de noi.

Povestea tristă a vieții lui am cunoscut-o din poveștile șoptite ale surorilor lui. A întemeiat o gospodărie în rând cu lumea, care stă mărturie și astăzi. A înfruntat viața când a fost vitregă, dar trăia și farmecul sărbătorilor. Îmi aduc aminte de o poveste din frageda lui tinerețe. Deseștenii mergeau și ei către apus pentru a aduce bucate necesare familiei. Puneau în căruțe sare de la Ocna Șugatag, treceau Gutâiul, spre Câmpia Someșului, unde făceau schimbul de produse. Într-o seară, sătenii au ajuns la Ardihat și au decis să petreacă noaptea acolo. Au făcut un foc, au deshămat caii, iar cei din caravana sării făceau cu rândul de pază. Când i-a venit rândul tatei să fie de veghe, mergând prin pădure, a căzut într-o fântână părăsită.

Norocul lui a fost că a nimerit pe un buștean care stătea curmeziș deasupra apei. Fântâna era adâncă, iar strigătele de ajutor nu se prea auzeau. Spre dimineață, când se pregăteau de plecare, oamenii au constatat că tata lipsea. L-au strigat, l-au căutat prin împrejurimi. Nu puteau părăsi caravana deoarece aveau carul cu caii. După o vreme, vecinul lui, Petrea lui Costin, l-a descoperit. L-au scos din fântână și au plecat după cereale spre câmpie. Episodul îl povestea rar, mai ales seara când stăteam lângă năcladul din colibă. A muncit mult. De la treburile câmpului, în gospodărie – era un vajnic cosaș -, la truda la pădure, prin parchete fores­tiere, spre sfârșitul vieții colecta lapte de la deseșteni.

S-a săvârșit din viață în urmă cu 35 de ani. A avut un mare sprijin în mama, care stăpânea rânduielile casei pentru a ne crește pe cei trei copii ai lor: Gheorghe, Maria și Vasile. Ne-a îngăduit să mergem spre lumea care ne aștepta. Regretul a fost cu mine, fiindcă dorea să rămân viitor stâlp al casei. Nu a fost să fie! S-a împăcat cu noua călătorie a vieții mele. Faptul că, alături de mama, au deschis cu binețe poarta casei noastre la marii scriitori ai literaturii contemporane, spune totul. Mie mi-a rămas emblematică întâlnirea lui Nichita cu tata. Au povestit o seară întreagă la Desești. Apoi, cu Laurențiu Ulici, Gheorghe Pituț, Gelu Ionescu, Dinu Flămând, Romulus Vulpescu și acel dicționar al literaturii române, care s-a perindat prin ocolul lui, prin curtea noastră.

Fără tata și mama nu se întâmpla Poezia la Desești, de anvergura actuală. Așa mă dedau acum să transpun pe portativ liric un gând al meu. Răspund la numele dumitale, tată, eu, lin Gheorghe de Aprilie. Mereu voi răspunde la acest nume de după suspin. Mereu lacrima stelei îmi oglindește sângele, să mă ferească de demonul din ceață. Mereu am o fereastră deschisă spre dumneata! Furnicile văruiesc casa de jos, deasupra se jertfește o pasăre fără zbor. Aproape, sunetul lung dăruit clopotului. Ce să mai spun, tată? Ești stea luminată dinspre pământ, claia de paie de lângă cimitir nu arde. Între noi este o pauză trecătoare! Jucăm un teatru ciudat! Dumneata acolo, eu te voi urma!

Ce să mai spun? Că vin spre mine prietenii, îi știu, după zvonul pașilor din munte, provincia-i trecută de târziu, tata are secolul pe frunte! Da, astăzi, 1 martie, se împlinește un veac de la venirea tatălui meu, al nostru, pe lume. Oamenii simpli fac altare mari.