anotimpuri jertfite
am
pregătit un rug de frunze
şi-am încordat săgeata-n arc...
din tolba cu-amintiri confuze
porni, c-un şuier înfundat,
cutreierând păduri rupestre
până la cel din urmă dat...
ocol
plătit tribut tristeţii
al unei veri ce-a ars mirări
din rădăcina cărora ţâşni-va
un anotimp de aşteptări...
o
candelă, în prag de iarnă
cu sărbători şi ursitori
aduse din alte tărâmuri
captive între-aceste zări...
şi
sunetele-acelea pure
din portativele cereşti
au fost trimise să vestească
o naştere... cea din poveşti...
am
ştiut atuncea, deodată,
că din al zbaterii tumult
săgeata refăcuse drumul
clădit odată, de demult...
pe
vremea cînd, din foaie verde
o frunză, arămind puţin,
se transforma în fulg de pace
astfel spirala nemurind...
o
lege-a firii mai păstrează
pecetluit al lumii mers
să vieţuim la fel alături,
tot risipiţi în univers...
Sanctuarul cuvintelor
zilnic
a
trecut prin iad şi paradis
pe
cărări cunoscute numai de el
aripa
de beton a oraşelor
nu
i-a strivit
pleoapele
calm umbrite
iar
sufletul îi era frumos:
o
creangă de brad
arcuită
sub povară moale de nea
spunându-şi
cu muţenie durerea
gura
i s-a întipărit
în
ceara toamnei molatece
clopotele
serii
încă
bat pentru sufletul său
de
copil cu spice în mână
de
atâta iubire
pentru
umili şi peisaje adormite în amurg
trupul
lui s-a prefăcut
în
treapta focului mare
înaintea
căruia
se
topeşte
fruntea
de gheaţă a nopţii
fericiţi
sunt aceia ce-l aud…
epoca secundei de acum
după ce simt
că
ai trimis epocile peste noi
ce
aş putea face ?
epopei
sau cuvinte târzii?
şi
nu te mai întrista
e
doar mareea gândului meu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu