„Dacă nu vrei să fii dat uitării după ce ai murit, sau scrie lucruri care merită să fie citite, sau fă lucruri care merită să fie scrise.” (Benjamin Franklin)
Distinsa
scriitoare prof. Aurelia Rînjea este poet, artist plastic, fizician, dar și un
cronicar desăvârșit. Opera domniei sale adună într-un bogat tezaur de
scrieri ce redau înțelesuri, cugetări, exprimări și decriptări ale ființei
noastre umane în continuă devenire spre a fi. Astfel își asigură un
binemeritat loc în cartea neuitării neamului românesc, dar și în cea
universală, prin minunate traduceri ale creațiilor sale.
Înainte
de toate scriitoarea Aurelia Rînjea este o talentată poetă pentru că așa cum a
mărturisit în nenumărate rânduri în scrierile și creațiile sale, poezia trăiește
în inima sa, este un mod de viață și un sens de a fi. Prin poezie autoarea
respiră și viețuiește împreună cu lumea, dar și cu Dumnezeu, cel care i-a
dăruit harul de a scrie.
În
noul său volum de poezii Drumul spre Acasă, publicat
la editura Ștef din Iași, România, ianuarie 2023, poeta pătrunde în
esența ființării într-un mod cu totul și cu totul special, împletind
înțelesul fizic al cuvântului „Acasă” cu sensul biblic,
semnificând casa lui Dumnezeu. „Acolo sus în ceruri / Este sălașul nostru / Al
Luminii / Pe pământ suntem / Doar călători” (Trepte).
„Dacă
Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa, nu înseamnă că
Dumnezeu este un om în cer, ci ca omul este un Dumnezeu pe
pământ.” (Lucian Blaga). Prin darurile pe care le-am primit la naștere, prin
sufletul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, lumină din lumina Lui, fiecare
dintre oameni suntem câte o părticică din El, Creatorul Lumii și al
vieții. Tudor Arghezi spunea că: „Poezia e însăși viața”, deci de
aici tragem concluzia că Dumnezeu a creat prin marea sa bunătate și
poezia. Pornind de la acest concept se observă în poezia
Aureliei Rînjea o mărturisire a acestui fapt. „Din vers
am dat sens devenirii / Luminează-mi / Doamne fața / Mă botez în Poezie” (Pâine), „În
limba noastră Dumnezeu / A vorbit cu îngerii / Apoi i-a trimis / Să ne învețe
și pe noi” (Tainic).
În
esență, cartea Drumul spre Acasă compilează
drumul sufletului nostru de la venire și până la plecare, structurând
acest timp al trăirii în trei părți: „Un drum de Lumină”, „Vremuri
de cumpănă” și „Calea spre Acasă”.
Și
în acest nou volum, ușurința de a scrie a autoarei reliefează fără
tăgadă un talent autentic, născut iară, nu făcut sau cum ar spune
Alexander Pope: „Ușurința de a scrie se datorează talentului, nu
norocului” (Alexander Pope). Poezia
sa curge asemeni unui râu cu apă lină, ce trece prin meandrele copilăriei
și care se învolburează când întâlnește obstacole ale nedreptății,
împrăștiindu-se apoi în cascade uimitoare ce răbufnesc, vrând
să lumineze minți, prin descoperirea adevărului spus, în stropi de rugi
îndreptate spre divinitate.
În
prima parte denumită „Un drum de Lumină” este descrisă
frageda pruncie și amintirile copilăriei, îmbrăcate într-un dor intens,
ce-i au ca și personaje principale pe bunicii și părinții plecați, care
acum sunt îngeri. Mama este descrisă ca „o biserică”, pentru
că „Din copilărie luăm / Ancora credinței” (Ei),
neuintând că „Mereu un înger /
Îmi face semne / Zburăm împreună” (Semne),
iar acolo sădită adânc în suflet se află încă copilăria „În
mijlocul pădurii / Prin care mică fiind / Alergam cu mieii copilăriei / Crește
un copac al tăcerii / Poartă în el copilul din mine” (Printre flori).
„Cine
vrea să afle adevărul să se întoarcă spre trecut” (Mihai Eminescu). Acolo,
în amintirile autoarei, se află cuibul adevărului neîntinat, al dragostei
de glie, de neam, de țară, de Dumnezeu. Autoarea își amintește cu drag de „biserica
din deal” de „nucul din grădină”, de „firele de
iarbă”, de „grădina cu meri”, care toate fac
parte din „O lume fugară / Fără
voia ei / Fără întoarcere / La ce a fost” (Fără sens). Observăm iată o
durere lăuntrică a poetului cu suflet de copil care-și plânge
în adâncuri, până în fibra ființei, părinții, bunicii,
amintirile și copilăria. „O fântână a
tăcerilor mele / Cu dorul ascuns în nerostire” (În pagina albă).
Foarte
obiectiv, autoarea descrie în versuri de mare acuitate vremurile
tulburi pe care le trăim: „Ninge peste Țară / Poporul e tăcut / Precum
lumânarea / Ce arde coborâtă / În tăcerea de pământ / Cu oameni trişti şi
temători / Cu capul plecat / Printre cei care urmăresc / Să ne şteargă
memoria”, dar „Românul îşi duce crucea / Cu stoicism / Uitând de
lucrurile simple.”
„O
mare speranță dovedește o mare dragoste” (Honore de Balzac). Iată cum
acest lucru se confirmă în scrierile Aureliei Rînjea care nu își pierde
speranța că lucrurile pot reveni cum au fost: „Nu ignora călătoria
/ Către tine însuți / Către sufletul aflat / În singurătate / Adună-te
reculege-te / Devino ce-ai fost / Ninge peste Țara mea / La primăvară va fi
rod” (Astăzi).
Pentru poeta Aurelia
Rînjea poezia este „cămașa sufletului” și „laptele
luminii”, iar limba română este „regina”, „În
Țara noastră de Rai” (O comoară) și chiar dacă „Poetul există
în tăcere / În vremuri de restriște”, autoarea încheie
concluzionând: „Ne aduce aminte / Că putem fi oameni / Cu o conștiință vie /
Poporul acesta blând / Și credincios / Să nu-și piardă nădejdea” (Speranța).
În
cea de a doua parte denumită „Vremuri de cumpănă” este
descrisă crunta și cruda realitate a prezentului exprimat în
versuri. Aici tempoul se află într-un crescendo absolut, până la allegro,
reflectând durere, supărare, tristețe și suferință. Într-o lume
care s-a întors parcă pe dos, unde războiul bate la toate ușile și crize
de tot felul izbucnesc la fiecare pas, „Dormi fără să știi / Dacă te mai
trezești” neliniștea generală urcă într-un ritm alert, „Mințile
au luat-o razna / Furtuna devastatoare / Peste omenire / Popor prigonit / De
impostorii planetei / Răul e generalizat” pentru că „Necredința
e la ea acasă / Ne îndreptăm spre nicăieri / Pe valea Plângerii”, iar „Bunicii
se roagă / Să apuce să-și vadă nepoții” și sunt „Gloanțe
și cenușă / Peste lume” (Țipăt).
Dar
așa cum spunea Platon: „Marea nedreptate nu pornește de la oameni obișnuiți) -
iată că „Poporul e schilodit” de niște minți bolnave, de „mai marii
lumii”, de „impostorii planetei”, de „măști nebune”, care „Vor
o Europă / Fără Dumnezeu”, „Mimează încrederea / Ne fură identitatea / Sufletului” (Un Exod) „Jertfindu-se pe
altarul / Noii ordini / În azilul răstignit / De saltimbancii care / Şi-au
vândut sufletul” (Iartă-i), distrug omenirea „Într-o dezumanizare
slobodă”.
Fără
a se opune, pas cu pas omenirea a cedat frâiele umanității pe întregul
mapamond, puțin câte puțin, acceptând non valoarea să devină noua
valoare, excepția să devină noua regulă, nefirescul să devină noul firesc,
câștigând tot mai mulți adepți. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără
acceptarea tacită a noastră a tuturor, astfel am ajuns de bună voie
în cea mai rușinoasă robie. „Nici o robie nu-i mai rușinoasă decât cea de
bunăvoie” (Seneca).
Tabloul
versificat pe care îl prezintă autoarea devine din ce în ce mai sumbru se simte
frustrarea și furia creată de neputință: „Glonț după glonț” ,
„Copilărie frântă”, „Rațiunea lumii e oarbă / Iubirea de oameni / Zace sub
pământ” (Cădere), „Copii și mame fug din calea urii” (Disperare), „O
negare a valorilor / Generalizată / Ce
te faci copil orfan / Fără mamă / Fără tată / Fără iubire și fără
oaste” (Neputința), „Lumea
s-a năruit / Într-o clipă a devenit / Deșert de singurătate” (De
singurătate), „Descoperi o lume străină / Pierdută în sine / Sufocată
în epidemia disperării / Un vaier dinspre inimă se întreabă / Oare mai suntem
vii? / Oare mai suntem oameni / Sau am devenit niște programe / Cu fișierele
minții arse?” (Așteptare).
Dând
dovadă de un adevărat patriotism, de dragoste de țară, de limbă și de neam
românesc, autoarea își exprimă convingerea că Dumnezeu este unica salvare
și că el nu ne va lăsa: „Într-o zi munții vor vorbi / Precum pietrele / Despre
sabia durerii / Acestui neam / Ca niște mărturisitori / Ai Luminii” (Într-o
zi), „Spiritul nostru creștin / Neclintit va rezista / Maica Domnului / Iubește România / Aici
Doina de jale / Își are rădăcinile / De aici răsună / În toate cerurile / Într-o
zi România / O să devină / Loc creștin de împăcare” (Spirit Creștin).
Păstrând
filonul credinței nealterat, autoarea afirmă: „Dinspre Biserică / Un
zvon de nădejde” (Atâta
tristețe) și parcă vrând confirmare că iubirea și
pacea nu sunt termeni depășiți așa cum spune și acest citat: „Dacă
cineva crede că dragostea și pacea sunt clișee care ar fi trebuit lăsate în
trecut, în anii 60, asta e problema lui. Dragostea și pacea sunt eterne” (John
Lennon), autoarea îndeamnă la iubire, la pace și
credință în Dumnezeu: „Candela sufletului / De bun creștin / N-o
stinge nimeni / Dumnezeu e cu noi” (Încă), „Duhul
sfânt - un dar - / O legătură prin care / Suntem o familie / O Țară / Prin care
trăim / Și iubim” (Cine), „Să fim doar oameni / De lumină / Sfinții
noștri / Lucrează pentru noi” (Ajutor).
A
treia parte a volumului, este „Calea spre Acasă” este
calea sufletului, care într-un final se va întoarce la Tatăl său,
Creatorul și Atotputernicul Dumnezeu, căruia îi mărturisește vina
păcatului lumii ce îl poartă pe umeri. Ura și răutatea generală,
vina întregii umanități, căderea în păcat, sunt prezentate ca o
mărturisire supremă, ca un adevăr eliberator ce va să ajute sufletul să
găsească îndurare la vremea judecății supreme: „Înotăm sufocați în păcat / Pe
umeri purtăm / Greșelile Lumii / El ne-a dat Iubire / Noi i-am dat ură” (Prin
Înălțarea Lui).
Dar mai există speranță, căci „Singurul
vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni” (Petre Țuțea)
și Dumnezeu este împreună cu autoarea este în Adevăr
și în Poezie, în Iubire și în Ființă, fapt relevat într-o poezie
foarte scurtă, o adevărată mărturisire de credință, cu mare impact pentru
cititor: „Am coborât / În adâncul sufletului / Să scot la lumină
Adevărul / L-am Găsit / În el este
Iubirea și Poezia / Dumnezeu e cu mine”.
Cartea
Drumul spre Acasă se încheie foarte
sugestiv cu două poezii ce combină acel „Acasă”, care
înseamnă și „În locurile sfinte Acasă” (Românii)
și „Acasă” în casa lui Dumnezeu, cerând iertare pentru
greșelile oamenilor , care nu mai văd și nu realizează cât de mult
greșesc: „Doar unii știm cât e de important / Să ajungem Acasă / Ai
Doamne milă de oamenii de azi / Prea încurcați în bezna vieții” ... „Cuprinde-i
cu brațe părintești / Iartă-i Doamne că
nu știu ce fac” (Nu mai
avem timp).
Volumul Drumul
spre Acasă al distinsei scriitoare Aurelia Rînjea, este un adevărat
compendiu pentru suflet ce aduce în fața cititorilor atât trista realitate
a vremurilor pe care le trăim, cât și adevărata cale a sufletului spre
mântuire. Fie ca vocea poetei Aurelia Rînjea să aibă un mare
ecou în rândurile cititorilor, pentru că acest volum
reprezintă un adevăr spus și scris ce trebuie citit de
cât mai multă lume. „Binecuvântată
este influența unui suflet uman adevărat și grijuliu față de altul.” (George Eliot).
Felicitări
sincere și respect autoarei Aurelia Rînjea pentru acest minunat
volum „Drumul spre Acasă”, cât mai mulți cititori și multe succese în
proiectele literare viitoare!
Johnny
Ciatlos-Deak
membru
al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România
Senior
Editor Globart Universum, Montreal, Canada
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu