Vineri 31 martie 1989, pe la ora 14 și 15 minute, a sosit de la Liceu soțul meu, profesorul Ioan Filip. Eu și Remus sosiserăm un pic mai devreme. Mă aflam în bucătărie, pregăteam masa. A venit cumva întunecat la față și trist,- eram oricum în doliu, murise mama lui, soacra mea și de doar 5 zile fusese înmormântarea - Din ușă mi - a spus: „O să-ți dau o veste foarte tristă. Am pierdut pe cineva care-îți/ne era foarte drag.” Am înghețat - nu-mi imaginam pe cine. Mi-a fugit gândul la ai mei, la părinți... Cu mare greu, cu vocea tremurată, am întrebat: „- Cine?” Cuvintele lui au căzut rece și dur, ca un tăiș „A murit Steinhardt!”
Ultima persoană din Târgu Lăpuș cu care a vorbit, marți seara, a fost fiul nostru Remus pe care l-a confundat cu soțul meu, avea vocea de adolescent în schimbare. I s-a adresat politicos cu „Domnule profesor”, iar el i-a spus: „Nu sunt domnul profesor, sunt fiul lui, Remus. Tati lipsește, e plecat la țară...” I-a spus că va lipsi o vreme, că pleacă la București și că îl roagă pe Domnul Filip să ...... Am simțit ca pe-o lovitură extrem de dureroasă această pierdere. Ne înseninase , ne bucurase și ne oferise în câteva întâlniri, acasă la noi, sau acolo la Rohia în Biblioteca pe care o amenaja, ceea ce în acea vreme nu puteai primi de la altcineva - bucurie spirituală de aleasă calitate. Dintr-o dată orizontul întreg s-a întunecat și mai tare, din ce era și așa destul de sumbru....Neuitate dialoguri, perpetuă amintire sclipitoarei sale personalități. Știa să ofere bucurie și cunoaștere... Duminică, 2 aprilie, pe o vreme capricioasă, a avut loc înmormântarea - nu au acceptat să ne însoțească cei pe care i-am invitat să vină cu noi...
dr. Terezia FILIP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu