Proză scurtă - ”Sub talpa casei”

 

De când Miron s-a angajat la pădure trecea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, la întoarcere, pe lângă casa aceea enigmatică şi interzisă, ascunsă într-o mică fundătură a pădurii. În colţul grădinii, de sub un bolovan imens, crescut ca o ciupercă, rătăcit pe acest mic tăpşan din cine ştie ce întâmplare a naturii, ţâşnea impetuos un şuvoi de apă tăcut şi rece, netulburat de vipia verii sau de gerul ce crăpa pietrele şi trăznea copacii.

Se spunea că sub acel bolovan imens ar fi ascuns clopotul primei bisericuţe a primei aşezări omeneşti din acel loc. Ascuns de groaza şi frica hoardei ce se apropia dinspre răsărit. Casa este singura rămasă după strămutarea locuitorilor mai spre apus, mai povesteau localnicii.
          Când se auzea zvon de om pe afară, la colţul casei dinspre potecă, pe talpă, apărea o fată zveltă, cu pielea feţei uşor bronzată, mereu cu o uitătură în care se amesteca melancolia cu un fel de mirare; pe spate îi curgeau două coade lungi de păr ca doi şerpi negri iar sub straiele subţiri se ghicea o plămădeală sănătoasă, un trup armonios... De câte ori o zărea Miron, rămânea împiedict în urma celorlalţi ortaci, agăţat cu privirea la colţul casei de unde fata pădurii, cum îi ziceau ei, privea râzând distrată şi îndrăzneaţă.
          De la o  vreme, Miron avea din ce îe mai des de lucru pe platforma de exploatare a lemnului seara, după ce plecau ceilalţi.
Io mai rămâi on pt´ic să mai aşez meiterile aiestea, le zicea el ortacilor.    
Noa, bine, măi Miroane... Aşe treb’e să hie on fecior holtei care vre’ să să aşeză la casa
lui,harnic, îl aprobau ei, şugubeţi, zâmbind ascuns şi schimbând pe furiş priviri semnificative.
           De la un timp  se angaja voluntar tot mai des să rămână de pază noaptea la explotare... Apoi într-o seară, au rămas toţi pe talpa casei din pădure, s-au ospătat puţin şi Miron a ieşit într-o vreme cu Silvana şi, fără o vorbă, fără nicio justificare, au plecat toţi şi s-au oprit acasă la proaspătul om aşezat la casa lui.
          În fiecare seară, bărbatul îi aducea pădurea şi casa din care a smuls-o pe Silvana. Îi povestea despre părinţi, despre ce mai trebăluiesc şi cu mai vieţuiesc ei acolo. Pentru ea era o alinare  precară pentru că în acelaşi timp îi alimenta nostalgia. De obicei, Miron se oprea pe talpa socrilor împreună cu ortacii lui. „ Ne mai tragem şi noi on ptic sufletu’!”, se justificau ei în faţa a unu sau două păhărele de pălincă. Apoi o porneau alene, obosiţi, pe drumul spre sat.
          În altă zi, Miron a rămas justificându-se faţă de ceilalţi că trebuie să-i ajute socrului la anumite lucruri pe lângă casă. De fapt el ştia ce au de făcut numai că socrul său i-a dat de înţeles dimineaţă că nu trebuie să ştie toată lumea despre ce e vorba. „ Nu bate toba p’ân sat!” i-a zis socrul. După ce au plecat ceilalţi, socrul i-a slobozit pe uşa podului lui Miron, care aştepta pe scară, o ladă de lemn înegrită de fum şi de vreme, dar încrustată foarte frumos cu nişte stilizări de soare şi lună, şarpe şi alte arabescuri.
V-o dau vouă!... îi zise bătrânul după ce au ajuns în casă, uitându-se insistent în ochii lui
Miron cu o privire amestecată între compătimire şi speranţă. „ Mn´i mn´ilă de voi, dragii mn´ei, când vă văd cum vă t´inzuiţ’ de supărare pânt’u cei doi prunci nebotezaţ’”., se chinuia în gândul lui cu durere şi jale. Mn´i-o rămas d´i la tătuca. El mn´i-o zâs că i-o rămas d´i la moşu’ şi mn´i-o mai spus că i-o povestit, moşu’, adica, că i-o rămas d´i la strămoşu’. Tăţ’ o făcut cu ie cătănie şi o fo’ pă frunt cu ie... Ba la crai, ba la români şi la nime’ nu şti ce naţii s-o mai preumblat p-aici, pă la noi... P’ă cum vezi, o rămas sânguru’ lucru care nu s-o potopt´it odată cu împăraţî, cu regi, cu domnii şi nu-ştiu-ce stăpâni. Să deşt´ide numa cu t´eia asta, îl atenţionă bătrânul ridicând cu două degete un obiect deasupra capului, da’ când să-ncuie să blochează sângură. În ie îs lucruri vet´i, de-a noast’e, de-a neamului şi a d´iţî noast’e... Nu-i gre’... Amu cum o purtat ceialalţ’ pă două continente şi noi om pute’ duce oarecâţ’ paşi... Noa, mai înculo om mai vide’ noi, mai cu s’amă voi – tu şi fata asta a me’, a încheiat discuţia conducându-şi ginerele spre drumul care se pierdea în pădurea ce începea să abată pe lângă poale umbrele şi tainele nopţii.
          Miron apucă de mânerul de fier cufărul misterios şi se îndreptă pe cărare, pe lângă izvor, spre drumul spre sat. Când s-a pregătit să-şi umple olul cu apă s-a tras brusc înapoi vreo doi paşi. Nu de spaimă ci de ceeace se petrecea în faţa lui: un fenomen care l-a auzit  doar în poveştile enigmatice ale satului. Din crăpătura prin care izbucnea apa au ţâşnit o sumedenie de şerpi care ajunşi afară s-au încolăcit într-un ghem drăcesc ce se vânzolea necontenit. Toate jivinele erau negre sau sure numai unul, care se potrivea totdeauna la mijlocul acestei învălmăşeli, era alb. Parcă acesta era motivul gălcevei lor.
          A aşezat cufărul jos, a rupt o nuia lungă de alun şi a început să-i zgăndăre, să-i descâlcească; până la urmă toţi s-au strecurat  înapoi pe sub stâncă, pe sub şuvoiul de apă ce curgea neconturbat. A rămas numai cel alb încolăcit nemişcat pe lângă un ou translucid şi umed. Miron şi-a adus aminte de când a fost el cu maică-sa la o vrăjitoare în Satul Ascuns, dincolo de apă. „Cine poate câştiga o mărje de şerpe, le şoptea baba enigmatic, poate lega şi deslega multe pă lumea asta”.
             ( După ce i-a pierdut pe primii doi copii la numai câteva zile de la naştere, când încă nu a putut să le dea un nume, să-i boteze, a căutat-o din nou pe vrăjitoare în Satul ascuns. Atunci i-a spus lui Miron o taină pe care trebuia să o păstreze numai el, fără nevastă, şi să o dezlege numai când va vedea lumea următorul mult aşteptat moştenitor.)
            A luat cu grijă oul, făcătura aceea, cu amândouă palmele făcute căuş şi l-a aşezat în cufăr. Nu prea credea el în astfel de lucruri; educaţia lui religioasă din familie îi interzicea categoric astfel de erezii, dar deznădejdea şi speranţa şi – mai cu seamă – dragostea faţă de Silvana disperată şi nemângâiată, l-a făcut  să se prefacă şi a trecut peste piedici şi obstacole considerând că sunt doar cutume inventate pentru conveţuire. „ Silvana me’ a adus pe lume doi prunci care nu au folosât din aer şi din lumnină, şi din laptile d´i la ţâţa mamii lor mai mult de tri zâle de când li-s-a tăiet brâu’ cu care o fost legaţ’ de pânt´icile  mamii. Amu îi iară groasă. Da’ de a hi oarice. .. Cu leacu-aiesta, cu ceea ce mn´i-o spus vrăjitoarea din Satu ascuns, da’ de oi umbla şi io înt’o bună zî cu on ciled´i după mine”. Aşa gândea şi îşi consolida un plan de fericire şi împlinire bărbatul.
          Obiceiul de a întârzia seara pe la socri se împământenise – dacă putem să spunem aşa - . Astfel s-a întâmplat şi într-o seară. După ce au poposit pe tărnaţul casei din pădure, au întors pe gât două păhărele de pălincă, ortacii lui Miron s-au ridicat cu greu şi s-au îndreptat prin pădure spre sat, fără nicio un cuvânt de rămas bun sau justificarea plecării bruşte. Era, deacum, un ritual normal. Miron, după o mică zăbavă în care s-au mai înţeles în casă, a pornit şi el spre sat. Începea să se înopteze. Umbrele zilei se tot subţiau şi le înghiţea marea umbră a astrului imens ce se rostogolea după dealul lumii.
          Acum păşea printre copaci adâncit în multele valuri ale gândului şi dintr-odată l-a cuprins o ciudată senzaţie, o nelinişte provocată de sentimentul că cineva sau ceva îl însoţeşte. Auzea alături, aproape, un fâşâit, o surcea ruptă, un trosnet. „ Doamne, măi, că doară nu m-oi teme de umbra me’ la etatea asta! se înciuda şi se apăra el. Da’, amu aşe-i în pădure, noaptea. Să mai preumblă tăt felu’ de d´id´igoane... Că doară pânt’u-aceea-s d´ii... să umble, să mişte.”
          A doua zi, devreme, Miron se întorcea cu doniţa plină de lapte de la grajd.  Înainte de a păşi peste prag, în faţa uşii de la tindă, a rămas la început speriat apoi nedumerit când a văzut la capătul tărnaţului un şarpe lung şi alb încolăcit pe talpă. Într-o clipă şi-a adus aminte de mărgeaua de şarpe din pădure. La nevastă nu i-a spus nimic la început despre Puiuţu, cum l-a botezat el pe şarpe. Din precauţie, femeia fiind gravidă. „ Să nu să sparie o’ să să mn´ire, Doamne feri!  Să pt´iardă o’ să ne trezâm la naştere cu cine-şti-ce mn´irătură”, se gândea el, justificându-se, hrănind jivina în fiecare dimineaţă. Îi turna lapte într-un ciob de la un ol de lut spart, ascuns sub o piatră de sub talpa casei. Apoi, în timp, cu grijă şi cu tact, Miron a pregătit-o pe femeie, i-a dezvăluit taina ce o ascundea sub talpa casei. Silvana, spre surprinderea lui, nu a manifestat niciun fel de reacţie şi s-a obişnuit cu fiara.

          Un ţigan s-a abătut într-o zi pe Uliţa veche a lui Miron. „ Tomn´im cu badoc!... Tomn´im cu badoc!... se tânguia el la fiecare poartă. Io-s Văsălica codreanu... Geaba sunt copt´il sărac/ fetile la mine trage,/ geaba sunt copit´l străin/ fetile la mine vine...” îşi completa el repertoriul cântând fals.
Măi, omule, avem şi noi neşte vasă găurite p-aici. Da’ să-l t´emăm pă ţâganu-aiesta să ni
le tomn´ească?...
Că’ bine zâci tu, femeia me’. Mă duc să-l strâg.
L-au instalat în mijlocul curţii unde ţiganul şi-a întins sculele pe o haină jerpelită şi soioasă
şi s-a apucat de lucru, lălăind în continuare cântecul început în uliţă. În scurt timp a năvălit pe poartă o droaie de femei tuciurii şi îmbrăcate viu colorat de bulendrele cărora se agăţau câţiva copii murdari şi goi. Au început să ceară, jeluindu-se, tot felul de lucruri. Tot zburătăcindu-se prin curte unul dintre ei, mai răsărit puţin, a observat sub un şopron din şură lada adusă de Miron de la socri. Din experienţa lor căpătată în tagmă ştia că acel obiect valorează ceva, aşa că i-a căşunat pe el. Sigur că nici Miron şi nici nevasta lui nu vroiau să înstrăineze cufărul, însă, pe când bărbatul a fost scurt, simplu şi categoric în refuz, Silvana a început să polemizeze, să se certe cu ţiganii care erau tot mai insistenţi. I-a blestemat şi le-a adresat sudalme.
          Incitat, ţiganul, vociferînd şi gesticulând, a ieşit din curte cu toată şatra după el şi din poartă au început să strige toţi într-o învălmăşeală de vorbe greu de descifrat la femeia nervoasă şi dezlănţuită din faţa casei.
„ Da’, ha, să n-ai noroc la ciled´iu’ tău!... Să plângi când ţ-a hi lumea mai dragă!... Să
umbli jelind nouă a’i, nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zâle!... vocifera o ţigancă bătrână ridicându-şi poalele-n cap.
Hei, Silvana me’, lasă-i în pace, nu te băga-ntre lături, încerca să o domolească
bărbatul.  

          Miron cu nevasta se odihneau în curte sub nucul uriaş, obosiţi după ce au cules toată ziua strugurii. Bărbatul a încercat să o oprească dimineaţă, să se odihnească în casă fiindcă se apropia ziua, dar ea a insistat să iasă cu el.
Lasă că io numa’ oi sta acoale pă iarbă jos... Nu vreu să stau sângură în casă, s-a plâns
ea.
         Dintr-odată femeia s-a apucat cu amândouă mâinile de burtă, a căscat gura ca şi cum nu ar mai fi avut aer, a îngălbenit şi cu glas slab şi-a chemat ajutor.
Noa, omucu’ mn´eu drag, cred că mn´i-o vin´it vremea.
Bărbatul, fără să mai aştepte alte explicaţii şi îndemnuri, s-a ridicat, şi-a aşezat clopul pe
cap şi a luat-o la fugăpe uliţă-n jos după moaşe şi nănaşe.
          A auzit primul ţipăt scos de către candidatul la supraveţuire, după palma la fund, şi astfel a descătuşat aşteptarea lui Miron. A luat copilul în braţe şi l-a scos pe fereastra deschisă aşezându-l cu o nesigură gingăşie în braţele naşei Salustia care aştepta afară. A deschis lada primită de la socru unde a găsit un ol de lut cu capac în care era o lumânare, pe care a aprins-o, şi un şirag de obiecte din metal înegrit reprezentând în miniatură un brăzdar de plug, o cheie, o secure şi un lanţ. A trecut obiectele peste tocul ferestrei în timp ce invoca: „ Fiare, vă dau de lucru! Să mereţ’ în căutare, să aduceţ’ din fundu’ pământului pânt’u Bujoru mn´eu glasu’ pruncului cu gură de mn´iere şi uăt´i cu bună vid´ere!” .După aceea moaşa şi nănaşa i-au înapoiat pruncul.
          Când Bujor a început a descâlci tainele echilibrului şi a încerca tălpile pe colbul din curte,  s-a împrietenit cu Puiuţu. O vreme Silvana a chiar încurajat această nouă manifestare a odraslei sale. Asta până când simţul ei matern posesiv s-a trezit, simţ ce s-a accentuat şi ca urmare a impactului pierderi primilor doi copii. Pe la mijlocul lunii septembrie, într-o dimineaţă calmă, cu un soare molcom, pe când bărbatul umplea ciobul cu lapte lângă talpă şi copilul privea încântat jivina ce-şi scotea capul de sub lespedea de piatră, femeia s-a dezlănţuit brusc.
Mă’, omule! Strigă ea din uşa de la tindă. Atăta-ţ’ spui! Din momentu-aiesta diavolu’ nu
mai are ce cota p-ângă casa me’. De mâ’ni dimineaţă să nu-l mai văd su’ talpa căsî. Înţălesu-m-ai? se repezi ea către Miron, apucând pruncul de mână şi retrăgându-se în întunericul casei.
          Spre mirarea omului, a doua zi dimineaţa Puiuţu nu a mai ieşit de sub talpă la mâncare, dar când a ajuns la izvorul din capătul ogrăzii socrului, de sub bolovanul ce ocrotea apa, şarpele şi-a scos capul. De acum, în fiecare zi au împărţit laptele, merindea lui Miron, într-un misterios şi tainic festin.

                                                                        ***

          Vremea caldă îşi făcea loc cu fiecare zi ce se adăuga la anotimpul verii şi pe unde trecea dogoarea grânele păleau şi bobul se întărea. Când cămăşile galben-maroniu ale spicelor se pregăteau să crape a început secerişul.
          Miron cu nevastă-sa s-au sculat când începea să se crape de ziuă. Au isprăvit treburile zilnice din gospodărie şi s-au pregătit să meargă la secere, la o holdă de grâu.
Or pute’ hi v’o douăsprezece cruci de grâu... Dacă ne-om purta bine le-om pute’ găta
până s-or lăsa umbrile, zise Miron în timp ce-şi zicea rugăciunea de dimineaţă ştergându-se pe faţă cu ştergarul de pânză agăţat în cuiul de la uşă.
Tu, măi Bujorel, îi rămâne’ aici, acăsucă. Cu mâţuca noast’ă, cu Gălbioara şi cu puii de
găină..., să nu-i ducă bod´iu’. Când îi băga de samă că să abate pă sus, traje de aţa asta că’ la captu’ ii îi o jdroambă şi l-a spărie.  A mai vin´i pă la tine, să te mai vadă, şi nană-ta Ilca din vecini... Să hii cuminte că nu vreu să te dau la ţâgani ca pă pruncii cei răi, glumi Silvana mângâindu-l duios pe cap pe pruncul care, pe neobservate, a depăşit pragul şi prilazul, a ajuns un copil bine dezvoltat precum un lujer sănătos care a fost bine grijit, îngrăşat şi udat.
          Miron şi-a luat coasa pe umăr, şi-a aruncat pe celălalt traista cu ciocanul, bătcuţa, tocul cu arcer şi câteva icuri de lemn şi s-a îndreptat spre poarta de la drum urmat de nevastă-sa care a luat pe mână coşarca cu merindea, cu o secere şi un şorţ de pânză aspră, tare, iar pe umăr a aşezat grebla pe coada căreia a băgat olul cu apă. Înainte de a ieşi pe poartă s-au mai uitat o dată în urmă spre pruncul rămas în mijlocul curţii, disperat, gata să izbucnească în plâns.

          Curiozitatea este atributul esenţial al omului, dar şi a altor fiinţe. Această incitare biologică şi psihologică se manifestă mai cu seamă la fiinţa care abia descoperă ce-i dincolo de pasul său, de posibilităţile sale, de lungimea degetului – copilul.
          Bujor, după ce s-a estompat impactul despărţirii, şi-a văzut de jocul lui cu pisica în braţe. A descoperit lada aceea frumoasă într-un colţ mai dosit al tinzii. Era cu cheia ciudată în broască; copilul a deschis-o şi a fost imediat atras de lucrurile dinăuntru: un ol de lut cu capac şi un lănţug pe care erau înşirate mai multe miniaturi din obiecte gospodăreşti şi casnice. S-a strecurat în ladă cu pisica în braţe şi şi-a atârnat la gât lănţugul. În timp ce să cuibărea ca să-şi găsească o poziţie comodă, să-şi facă un cuib, capacul de la cufăr s-a prăbuşit peste ei şi s-a închis. Ţipetele şi tânguielile copilului, zbieretele pisicii s-au stins încet din cauza oboselii şi a foamei.

          În sat, la Straje, a poposit de dimineaţă o şatră de ţigani care cutreierau satul adunând tot felul de lucruri. Mai trecuseră ei prin această localitate acum câtăva vreme. Când au ajuns în Uliţa veche, au tăbărât în curtea lui Miron. Au strigat, au hăulit dar nu au primit niciun răspuns; niciun zgomot nu se auzea prin bătătură şi din casă deşi toate uşile erau larg deschise.  Ţiganul Tuţa, cel care a mai hălăduit acum câţiva ani pe aici, a observat cufărul pentru care s-au certat ei cu găzdoaia, în fundul tinzii. A luat-o subsuoară şi s-a grăbit spre căruţa cu coviltir ce-l aştepta în mijlocul satului.
          La marginea oraşului, ţiganii şi-au încropit de câtăva vreme o făcătură de circ, o încropeală ietfină şi precară. După ce l-au scos pe copil din ladă şi acesta a început să se liniştească, în câtva timp l-au învăţat cu obiceiurile şatrei. I-a atras atenţia, mai cu seamă, un ins tuciuriu, aproape gol, care tot învârtea pe lângă braţe, pe lângă trunchi, tot felul de târâtoare.
          Într-o zi, copilul, fără să fie îndemnat sau silit de oarecine, a început să se joace cu un şarpe din bestiarul aşezării care, spre uimirea celor din jur, îl asculta perfect. Talent sau ce-o fi fost, dar până la urmă a fost spre nenorocirea lui, pentrucă începând de acum ţiganii l-au obligat să stea la un colţ al pieţii, să facă reprezentaţie cu şarpele, aşezându-i alături o cutie în care trecătorii aruncau câţiva bănuţi; mai mult de mila copilului decât de spectacol. Bani pe care seara, salvatorul lui, cum îşi zicea ţiganul care l-a răpit, îi deşerta în teaca de piele de la brău.
 
                                                                                       ***

          În patrusprezece septembrie se sărbătoreşte ziua crucii şi în satul de peste deal, în Silvaşu de sus, este anual târg, piaţă şi bâlci. Miron cu nevasta au pregătit de dimineaţă carul şi au pornit spre târg.
Să prindem ceapă bună şi alte lucruri de calitate. Că mai târzâu om lua ce-o rămas de
alţî, îl zorea Silvana pe bărbat.
          Ajunşi la marginea târgului au tras caii sub un copac la umbră, au legat hăţurile de o creangă, le-au scos zăbalele din gură şi au dezlegat ştreagurile apoi le-au aşezat un ţol cu un braţ de iarbă verde să roadă şi ei s-au pierdut în mijlocul puhoiului de oameni din târg. Au făcut prima dată un tur de informare  printre mărfuri apoi au cumpărat câteva lucruri şi au ajuns la o margine, o parte mai retrasă de marele vad al lumii. Acolo, un negustor mai original, un tip exotic, şi-a expus marfa pe jos şi stătea retras fără să facă tărăboi. Avea tot felul de lucruri vechi printre care la Miron i-a atras atenţia o ladă veche, înegrită de vreme şi fum. S-a oprit lângă obiectul acela ciudat şi a început să-l întoarcă pe toate feţele. I-a făcut semn la nevastă să se apropie.
Tu femeie, asta-i lada noast’ă, i-a şoptit el la Silvana care privea nedumerită şi curioasă.
Puţina speranţă care mai licărea în străfundul sufletului acestor oameni a început să
se trezească. L-au iscodit, l-au rugat pe negustor să le spună de unde are lada, dar acesta, misterios, le-a spus că nu poate să le spună decât că i-a vândut-o cineva acum câţiva ani.
          După câteva târguieli formale cu negustorul, Miron a cumpărat obiectul. L-au aşezat în car, l-au acoperit cu fân şi au aruncat peste el o cergă. S-au pierdut apoi printre oameni, animale, căruţe şi larmă.
          Undeva, la mijlocul acestui bălci, pe o margine de alee, un copil de nouă-zece ani odihnea în colb făcând tot felul de exchibiţii cu un şarpe lung şi negru, spre deliciul curioşilor care l-au înconjurat. Se vedea de departe că acest copil, de o tristeţe vizibilă, îmbrăcat în zdrenţe, desculţ, nu este copil de ţigan. Trăsăturile feţei, culoarea tenului şi mişcările îi trădau originea. Femeia, Silvana, la vederea acestuia a simţit brusc cum o cuprinde o duioşie aparte, un fel de arsură lăuntrică inexplicabilă. S-a apropiat de el, s-a aplecat asupra lui şi a intrat în vorbă cu copilul; cu greu pentrucă pruncul avea o vizibilă  reţinere şi se uita mereu în lături cu frică.
Mă, pruncuţ frumos şi năcăjit, da’ ce faci tu aici?... Da’ ai tu tată şi mamă?...
Nu am, numa’ on stăpân! răspunse copilul cu o umbră de adâncă tristeţe în glas.
S-a instalat o pauză de stânjeneală în jur. Femeia încerca din răsputeri să-şi mascheze
 emoţia, mila imensă ce o cuprindea încet, iar Miron lângă ea, în picioare, încerca acelaşi sentiment. Silvana s-a apropiat mai tare şi i-a şoptit la ureche:
Noa, ştii ce, mă pruncuţ? N-ai vre’ tu să vii cu noi?... Să scapi de năcaz,... de stăpânu-
to? Copilul s-a uitat repede în jur cu spaimă şi apoi pe rând la bărbatul şi femeia de lângă el, cu
speranţă şi o undă de îndoială. Oa, Doamne, mă pruncuţu’ mneu, da’ am uitat să te întreb cum te cheamă...
Aliodor, îmi zâc în şatră.
Noa, uită cum om face noi! încerca femeia să-l mângăie pe cap, dar copilul se retrase
precaut. Culo... dup-amn´iază, când s-or lăsa umbrile, să hii la ieşirea din târg, aculo unde-s carăle. Noi om hi aculo lângă car şi te-om aştepta, te-om pândi. Te furişez’ tu printre cară şi oamini... dup-aceea nu purta tu nicio grije. Bine?...
          Târziu, după ce s-a înserat dea-binelea căruţa cu cei trei târgari a tras în faţa casei din pădure, la socri lui Miron.
Tătucă, ne-am cumpărat on pruncuţ din târg, strigă bucuroasă, cu faţa destinsă şi
luminată, Silvana. Amu, dacă pruncii noşt’i ne-o părăsât, l-om creşte noi p-aiesta şi a hi a nost’.
          Bătrânul s-a uitat la început spre fiinţa înfricoşată rămasă în mijlocul curţii paralizată, cu o anume îndoială, apoi s-a întors înduioşat şi îndurerat spre fată şi ginere, aducându-şi aminte de suferinţa lor cauzată de pierderea copiilor. Brusc a ieşit din starea lui, l-a apucat pe copil pe după umeri şi l-a împins uşor spre casă.
Noa, măi pruncuţ, da’ cum te t´eamă pă tine?...
Aliodor!
Oa, da’ ciudat nume! se prefăcu supărat bătrânul. Da’ amu nu-i bai! Aiesta ţî numile,
aşe te-om strâga... Hăi, femeie şi tu, fată, cotaţâ-i oarice hăinicele. S-a spăla pruncu’ nost’ şi apoi om cina.
          Când au păşit pe talpa casei o pisică galben-roşcată i-a sărit copilului drept în braţe şi a început să-l lingă pe faţă. Era Gălbioara care după câteva zile de la dispariţia lui Bujor a apărut acasă, iar părinţii, ca să scape de amintirile dureroase, au adus-o la bătrâni în pădure.
          Femeile au pregătit o ciupă mare pe care au umplut-o cu apă şi copilul s-a dezbrăcat de zdrenţe. Când s-au întors spre el, femeile s-au tras brusc înapoi ducându-şi colţul năframei la gură, privind mirate şi interzise, scoţând un ţipăt scurt. Bărbaţii din tindă, unde se cinsteau cu câte-un pahar de pălincă, au auzit, au sesizat că se petrece ceva ciudat şi s-au apropiat de femei. La gâtul copilului atârna un şnur înnegrit şi vechi pe care erau înşirate talismanele ce au dispărut din lada dăruită de socru.
          Din acel moment toate îndoielile s-au topit, toate neliniştile şi întristările s-au evaporat. Dezmeticită după câteva clipe, Silvana s-a repezit la pruncul ei pe care-l credea dispărut fără nădejde, l-a îmbrăţişat şi l-a udat cu un şuvoi nestăpânit de lacrimi.
Bujorelul meu drag şi scump! îngâna femeia pradă unei emoţii de nedescris.
S-au apropiat şi ceialalţi şi priveau printre lacrimi de fericire la minunea ce stătea încă
nedumerită în faţa apei ce avea să-l boteze din nou şi să-i şteargă amintirea timpului petrecut în altă existenţă, în altă lume.
          A doua zi, dimineaţă, când s-au întors în sat, pe Uliţa veche, şi au intrat în curtea casei, pe prag stătea de strajă un şarpe lung şi alb.

Ștefan Aurel DRĂGAN