Soarta ca putere personificată și fatalism în romanul “Destine sub cupola istoriei“ de Daniela Vasiloschi

 

Romanul scriitoarei Daniela Vasiloschi apărut la Editura”Revers“ din Craiova, în cele 105 capitole deschide “cutia Pandorei“ privind disputa unor critici în romanul autobiografic, înțeles ca roman belletristic, sau relatarea autobiografiei scriitorului într-o perioadă dată.

Romanul de care facem vorbire este o carte de beletristică pe care autoarea o asumează ca a fi biografică.Pentru a înțelege sensul cuvintelor din titlu, trebuie să explicăm etimologia cuvântului destine, pe care îl înțelegem ca soartă sau forță, sau voință supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în viața omului. Destinului i se mai spune soartă, în latină. fatum, greacă moira, acest termen poate avea mai multe înțelesuri ca de exemplu o putere personificată care se referă la o putere supranaturală care poate hotărî destinul și care trebuie acceptat de un muritor de rând neputând fi schimbat.

Astfel, expresiile uzuale precum lovit de soartă, aceasta este soarta mea sau asta i-a fost lui scris se confundă frecvent cu termenul de noroc sau ghinion. Deja în antichitate în mitologia greacă au fost ursitoare care decideau soarta oamenilor, în mitologia nordică erau nornele sau karma, o concepție spirituală asiatică, cum ar fi în hinduism, budhism, janism, unde se crede la fel în destin care este influențat de faptele respectivului, care va plăti sau va fi răsplătit pentru acțiunile sale, dacă nu acum, atunci după reîncarnarea lui.

Majoritatea religiilor creștine cred în predestinație, că soarta ar fi hotărâtă dinainte de Dumnezeu. Totuși unele religii creștine cum ar fi Martorii lui Iehova nu cred asta.Poziția oamenilor față de soartă este diferită ca de exemplu: în cazul fatalismului cei care se lasă în voia sorții fără a întreprinde nimic pentru schimbarea ei,cei care cred și în sine însuși dar și în ajutorul divin vezi versurile:

„Nu te îndoi niciodată

Puternic tu te arată

Ridică brațele spre cer creștine

Căci Dumnezeu este cu tine” cum scria Goethe.

Putem spune ca o concluzie că destinul este și la cei care cred că este voința lor proprie.

Destinul se află sub cupola istoriei, de aici reiese că acesta este influențat de istorie, însă cupola înseamnă partea care are formă semisferică, poligonală sau eliptică ce alcătuiește acoperământul unui dom, unei turle sau unui mare edificiu.Iar atunci, autoarea, consideră istoria un edificiu? Metaforic e frumos zis, dar acest dom are un rol însemnat în viața societății, în destinul omului. Semiotic, înseamnă disciplina care cercetează felul în care funcționează comunicarea și semnificarea, și relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs, astfel mă face să accept că autoarea are dreptate.

Lămurind mesajul pe care a dorit să-l trasmită Daniela Vasiloschi cititorilor, încă din titlu, înțeleg mai bine desfășurarea narațiunii care începe cu “Miresmele copilăriei“, unde descoperim imagini al mirajului al acestei vârste a inocenței, când jocul era rezultatul unei naivități petrecute în zilele de sărbători creștine. Metaforele folosite, paleta de cuvinte ce albeau zilele Crăciunului, ne înțelese de fetiția cu păr încârlionțat, crează o frumoasă atmosferă idilică a naivității la începutul de drum în viață.

“Anii de școală“, capitol ce însumează amintiri din școala primară, cu un învățător zelos și cu bunica grijulie față de fetița care mergea la școală și sâmbăta, în perioada de tristă amintire, pe care, autoarea, o numește “Epoca Ceaușescu “, reconstruiește cu imagini vibrante acea perioadă înțeleasă de copilă ca o explozie de lumină.

Portretul părinților, personajul cărții, îl descoperă la serbarea de sfârșit de an, sentiment ce îi umezesc ochii, descoperind atunci că părnții îi sunt ocrotitorii săi și călăuzitori în viață. Cuvintele din Capitolul III sunt adevărate părți a unui monument dedicat celor care i-au dat viață.

Paradisul Bucovinei descries de autoare, îmi amintește de Ionel Teodoreanu cu romanul său “La Medeleni “, unde un anotimp al fericirii și al miresmelor lunii lui Florar aduce în prezent nostalgia vacanțelor petrecute la bunici.În acest capitol și următoarele texte alunecă spre un fabulos poetic, cu originea într-o impenetrabilă arhaitate, într-un soi de continent imaginar, un tărâm al realității trăite ce pare, uneori, al ficțiunii.

Dacă în capitolul unde narează frumoasele momente trăite în Bucovina,în următorul, autoarea coboară în realitatea exigențelor școlii politizate de către regimul de tristă amintire.O descriere a uniformei școlare obligatorie, militarizată, rostul ecusonului și atitudinea necivilizată, sunt creionări care redau o realitate cenușie unde:

                                               “Flutură în vânt

                                                Zălog de legământ,

                                               Întâiul meu cuvânt

                                              De pionier. “

Un loc aparte în narațiune îl au manifestările festive specific zilelor de 1 Mai, 23 August și altele, au fost momente de chin pentru fetița de clasa a cincea care era obligată să participle la repetiții insuportabile pentru vârsta pe care o avea. Optica infantilă, afectiv-dureroasă, mașinăria autoarei de a pune imaginile în mișcare crează relatări și trăiri psihologice insondabile. Amintindu-și de acele momente autoarea ajunge la concluzia că : “Volens-nolens suntem cobaii politicului. “

Un capitol ce poate fi considerat reportaj este cel care descrie vizita cuplului Ceaușesu la Cluj Napoca, epocă cu umbre peste copilăria personajului, perioadă în care se impunea climatul spiritual și politic de formare a “omului nou”. Era perioada când personajul descopera marii autori ruși, ca:Dovstoievski, Cehov, Esenim.Vizitând mănăstirea Putna, ca obiectiv istoric nu religios, că era interzisă educația religioasă, un călugăr le-a spus:”Strămoșii noștri au consemnat idei de aur cu pana de gâscă, să nu cădeți în greșeala de a consemna idei de gâscă folosind stiloul cu peniță de aur. “ Era o aluzie critică și străvezie la realismul socialist.

Atmosfera Clujului este redată cu plasticitate, autoarea investighează mentalitatea ardeleanului în “Stereotipii provinciale “, deduce umanitatea pedantă a orășeanului și înfățișarea biografiei neutre. Autoarea face o analiză pertinentă a veniturilor salariaților obișnuiți în comparație cu cele ale nomenclaturiștilor.Personajul cărții este copilul unor intelectuali care cu greutate strângeau suma de bani pentru a merge la mare. Pentru a reda atmosfera de atunci de pe plajele Mării Negre, scriitoarea folosește o tehnică insolită, cu puțin adaos sociologic, și o reflectare în conștiința literară reușește să realizeze o proza propriu zisă, autentică.

În psihologia umană există o perioadă de criză în adolescență, inclusiv în intrarea în perioada tinereții.Descrierea iernii în Cluj când ninge peste statuia lui Matei Corvin este o adevărată poezie. Atmosfera este patriarhală. iar orologiul din turn amuțit ține timpul pe loc.Dramatic este momentul spitalizării personajului care trece pragul anului 1968. În acest capitol autoarea vine, cu o umanitate de tot interesul și cu o compoziție sufletească reductibilă la un prototip, ceea ce dă senzația unei speranțe.Adolescenta e văzută în chipul unei tinere puber anxioasă, revoltată, și șovăielnică.

Un capitol care ne amintește de vremuri de tristă amintire este “Cooperativizare și disperare “, o acțiune politică a Partidului Comunist Român prin care s-a anulat propietatea privată în agricultură și a distrus, practic, agricultura din țara noastră, care în perioada interbelică a fost grânarul Europei.Acest fenomen a coincis, scrie autoarea, cu primii ani de servici al mamei sale.Era perioada în care copila a debutat pe scena Căminului Cultural din comuna Suceag, din județul Cluj. Cu multă analiză și descriere plastică și sugestivă autoarea analizează acea perioadă când considera că țăranul era proiecția animată a pământului.Cu o frază foarte interesantă se încheie capitolul care anulează perceapția orășeanului despre țăran: “Mi-am pus întrebarea și am găsit motivația faptului că țăranii prefera să umble desculți.Nu e vorba de sărăcie, după cum cred cei săraci cu duhul.Țăranii umblă desculți ca să simtă cum bate inima pământului”. Splendită și autentică constatare.

Dilema alegerii drumului în viață, autoarea o dezbate în capitolul “Opțiune concretizată și în “trandafirul cu spini”, moment crucial pentru o adolescentă ce termină liceul. În acest capitol autoarea face o retrospectivă a situației învățământului și a facultăților din Clujul anilor ceaușiști.

Fiecare capitol din acest roman autobiografic se constituie în trepte evolutive din viața autoarei, cu bune și mai mult rele. Momentele fericite petrecute cu bunica până la golgota Institutului Oncologic, sau bucuria reușitei la Facultatea de Filologie, după o muncă titanică de memorare a unor cărți de teorie și istorie literară, din care lipsea logica, și unde se cerea realismul socialist.

Descrierile anotimpurilor și starea vremii anului 1970, precum și vizita în Cluj a conducătorului statului, perioadă când studenta Daniela refuză intrarea în PCR, solicitată de organizația facultății sunt momente din altă treaptă din viața personajului acestui volum.

 

Tot ce este descris în evoluția personajului nostru sub raport spațial și temporal sunt trăsături ale filozofiei despre o fată care în timp devine femeie și mamă.Dacă în romanul beletristic opera este o iluzie, în romanul autobiografic se rescrie singur cu ajutorul memoriei autorului. În acest context rezultă că divinitatea creatoare se face simțită prin prezența fotografică, precum la Balzac, cu un eu global și ludic care nu poate curma înlănțuirea adevărului istoric.

Căsătoria cu jumătatea mitologică a femeii, Alex, acesta o însoțește la Oradea unde cunoaște lumea proletariatului. Era perioada când a născut pe Silvana, fetița cu glas de privighetoare.

Viața autoarei se derulează în continuare într-o singurătate dezarmantă, însă cărțile Bibliotecii Județene din Cluj îi sunt tovarășe, în timp ce un securist o urmărește și aici, fiind directorul acestei instituții de cultură.Până la urmă este angajată la serviciu Relații cu Publicul unde se acomodează greu.

Cu o reflexitate creatoare autoarea redă fidel realitatea trăită, cu un dar genuin, făurind pe adevăr secvențe reportericești. Cu un simț al proporțiilor, Daniela Vasiloschi este o martoră fidelă a trecutului trait,la un mod intelectual, inaptă deocamdată pentru realismul magic care, în mâna acesteia, se preface într-un roman al adevărului.În general personajul nostru s-a simțit foare bine în mijlocul cărților prietene.

Descoperim pasaje în această carte care iau forma de prozo- poeme ce par a fi prolixe, adică lipsite de concizie, prea încărcate; despre oameni cunoscuți, care se exprimă cu prea multe cuvinte, adesea inutile,, confuz sau complicat.Amplificarea unei imagini fără a o modifica în trăsăturile generale devin baroce, ce alunecă spre reportaj cu gravură imagistă cărturărească, ludică și umană.

Descrierea deschiderii filialei Mărăști a Bibliotecii Județene Cluj, poate fi introdusă într-o istorie a bibliotecilor clujene și ardelene, ne face să apreciem că autoarea nu a repetat mecanic principiul cantemiresc, care era de factură descriptivă și propagandistică, ea a introdus o nouă analiză și, curios, imaginativă, voind să înalțe tot ce a văzut și trăit la dimensiunea unei lumi interioare și unificate în absolut.

În această atmosferă, Silvana, fetița autoarei, face tot mai des frisoane.Relațiile interumane se deteriorează în familie, ne dăm seama din încercarea de a pleca la Oradea cu fetița alături de presupusa amantă a lui Alex.Mai mult decât romancier și reporter al propriei vieți, autoarea este o eseistă care extrage din spațiul comun un spațiu esențial, care participă la trăirile femeii și mamei, la imaginile și peisajele la nivel heraldic, întocmai ca într-o stemă, redând lumea vizualului ca o hieroglifă desfășurată în text.

Peste harta existenței autoarei se aștern nori negri.Societatea în care trăiește scriitoarea își trăiește existența cu multe lipsuri, caracterologic reacțiile sunt multiple în zbaterea sa de a obține copilul.

În capitolul 104, intitulat “Suntem capabili să gestionăm libertatea (Sine ira et studio-Fără ură și părtinire ) “, personajul principal se bucură că fetița acesteia a ajuns în clasa a IV-a, că peisajul hibernal îi creează o stare de spirit optimist. În acest context autoarea face o analiză pertinentă a evenimentelor politice și își dă seama că în fața societății românești se deschide un nou drum.Comparația cu piesele de șah pe care o face este metaforică, își dă seama că se inversează valorile. Sunt pasaje directe ce îmi aduc aminte de atmosfera borgesiană cu parabole filosofice pe care cititorul le gustă cu aducerile aminte proprii.Aici decurge și o filosofie dihotonică a eului, văzut sub aspectul dublului echivalent.Citind aceste pagini mi-am adus aminte de ce-mi spunea tată-l meu în timpul așa zisei revoluți din decembrie 1989. “Noi am trăit în regimul comunist-criminl ca vacile într-un țarc, mâncam “fânul” ce ni-l luam la cozi interniminabile, acum în libertate vacile aleargă care încotro, ne știind în ce direcție s-o ia.

Ultimul capitol, 105, intitulat “Dup 21 de ani “, autoarea constată că bolta cerului este aceeași, că stelele nu s-au trezit, sunt somnoroase, iar drumul deschsi în 1989 este, încă, labirintic.Daniela Vasiloschi a descries o viață de om unde ritualitatea firească a unui trai desfășurat în zbuciumul unui destin nu moare, indiferant de modificările exterioare, lumea ei se desfășoară firesc, răspunzând prezent la serbarea de început de an la clasa a V-a a fetiței, constantând că stelele sunt amăgitoare, precum speranțele și că nimic nu se schimbă, doar percepția este alta.

Cartea face parte din galeriile cărților: “Vieților paralele “ a lui Plutarh din Megalopolis, exemplu pentru Siila, “Povestea vieții mele “ de Regina Maria, “ Jurnalul Annei Frank“, “Jurnalul fericirii “ de N.Steinhardt, “ Eu sunt Malala“ de Malala Yousafzai, Christina Lamb, “Autobiografia lui Benjamin Franklin” de Benjamin Franklin etc.

Romanul biografic al Danielei Vasiloschi este o pagină de istorie în care sunt înviate lumile amintirii sau, uneori, ale visării, îndreptându-le către un sens care nu e niciodată același pe măsura complexității nesfârșite a vieții și a oamenilor cu care a colaborat și tangențiat.Autoarea se află între iluzie și luciditate, de la stabilitate la cele mai complicate stări de conștiință-aceasta e soarta Danielei Vasiloschi urmând mersul unor vremi ale căror cărări sporesc indefinibil, făcând personajul și mai complicat.

 

Al.Florin Țene