Condamnarea

 

Am zărit în șanț o inimă crudă!

Suspina și plângea printre fire de iarbă.

Noaptea cu ghiocei în păr o tot udă,

iar eu, cu sărăcia, mă scarpin în barbă.

 

Încă scârțâie zăpada sub șoaptele mele.

Ce să fac cu inimioara ce zace în șanț?

Aș lua-o acasă... -n gânduri rebele,

dar și-a mea e priponită... de-un lanț.

 

În cele din urmă decid: O iau acasă!

Aici, în pustiu, ar putea să răcească.

De ce-o fi aruncat-o lumea nervoasă?

Of! Cineva... trebuie să plătească!...

 

Și smulg inimioara din lacrima ierbii.

Timid o așez în buzunarul cuminte.

Ar putea fi păscută de cerbii,

ce tocmai o călcaseră mai înainte.

 

Când nu am cu ce să-mi cumpăr somnul.

mă spovedesc la inimioara-n fereastră pusă,

dar potera trimisă la ușă de Domnul,

îmi zguduie din temelie viața-mi supusă.

 

Liniștea colibei cu inimioare s-a tulburat.

Se trage stor negru în dimineți senine.

Eu, pentru furăciune am fost condamnat.

Of, Doamne! Cine-o mai face ca mine!...

Raducan Puiu

3.04.2023 B.Olanesti