Mihaela Poduț Ienuțaș sau despre frumusețea poeticului

Fără poezie lumea este doar o narațiune prozaică, o dramă, o tragi-comedie fără deznodămînt fericit și fără de sens. Poezia dă un sens sensibil existenței, cuvîntul poetic transfigurează materia, o spiritualizează și dă lumii ideilor și realităților concrete alte forme, în final devenind substanță poetică transfigurată, o reverie poetică.

Poezia românească postbelică feminină se distinge prin scriituri diverse, distincte, peisajul său fiind destul de nuanțat și variat.

Aduc în discuție o serie de autoare emblematice pentru poezia feminină postbelică:

1. Ana Blandiana a cărei poezie stă sub semnul problematizării existenței;

2. Ileana Mălăncioiu, definită prin raporturile etice și vina tragică;

3. Angela Marinescu, de curând plecată la cele veșnice – poetă a spasmului fiziologic și a infernului corporalității.

Am să mă opresc puțin asupra poeziei Angelei Marinescu. Poezia Angelei Marinescu se integrează în neoexpresionismul românesc postbelic alături de poezia lui Ion Mureșan, Marta Petreu, Aurel Pantea. etc.. Definită ca poetă a negativității orientate către spasm și metafizică, poezia Angelei Marinescu e valoroasă prin radicalismul viziunii, atracția contrariilor, captivitate în infernul ființei umane, ceea ce dă originalitate poemelor exotice, în care energiile intimității trasează conturul unui eros exasperat provenit din dilemele interiorității.

În Istoria sa G. Călinescu distinge două aspecte ale literaturii feminine: femei de tip moral și femei de tip fiziologic, exemplu Contesa de Noailles.

Poeta Mihaela Poduț Ienuțaș al cărui har poetic este cert, face parte din prima categorie. Poezia sa de o originalitate neobișnuită pare că nu simte influența altor condeie, acum când cantitatea de livresc crește în întreaga literatură. Totuși dilemele interiorității apar și în poezia Mihaelei Poduț Ienuțaș, dar mult mai molcome ca în poezia Angelei Marinescu:

„Teama de a nu-ți întâlni chipul/ O filă luată de unde/ Cu scrisul ce abia se mai vede/ Nu îți mai aduci aminte ce scria/ Și poate/ E mai bine așa/ Poate nici nu e vorba despre tine/ Poate altcineva a trecut pe/ Lângă umărul tău/ Și reflexia lui e sub valul/ De noroi /Și dacă / Vei strânge o dată din pleoape/

Și vei mai putea lăcrima/ Poate/ Te vei putea privi iar/ În ochi”

Sau:

„Genunchii juliți/ Secunde prelinse pe fața murdară/ Joaca vieții e dură/ Mă ridic/ Visuri rupte”

Fragilitatea ființei, misterul feminin, rostirea poetică a purității, versul uneori fraged sunt teme

existențiale și de demers poetic, toate cuplate cu o bogată fantezie și imaginație.

Liviu COROIU