Există cărți,
indiferent de dimensiune care se citesc și se uită și există cărți care
indiferent de grosimea sau subțirimea lor, după ce le-ai închis, continuă să
vorbească în tine. „Cuvântul care nu se stinge”, piesa de teatru semnată de
Liliana Moldovan, aparține acestei ultime categorii. Este o construcție
dramatică inspirată din viața scriitorului Al. Florin Țene, este o meditație
asupra rostului scrisului, asupra memoriei și asupra datoriei de a nu lăsa
timpul să șteargă oamenii și faptele lor.
Autoarea Liliana
Moldovan însăși precizează că nu a urmărit o biografie pusă mecanic în scenă,
ci o dramatizare a unui traseu existențial și cultural: „Această piesă nu este o biografie pusă mecanic în scenă. Este o
dramatizare inspirată de traseul existențial și cultural al lui Al. Florin
Țene: copilul din Drăgășani, adolescentul care întemeiază un cenaclu, tânărul
îndrăgostit de Titina, jurnalistul, poetul, romancierul, omul confruntat cu
istoria și întemeietorul Ligii Scriitorilor. Piesa are în centru o idee: omul
poate fi supus timpului, dar cuvântul, atunci când este scris cu adevăr, poate
deveni mai puternic decât timpul. În spiritul volumului biografic care a
inspirat această construcție dramatică, tema memoriei este fundamentală:
scrisul apare ca luptă împotriva uitării, iar cultura ca punte între oameni și
generații.”
Scriitoarea Liliana
Moldovan, aici în postură de dramaturg, își construiește piesa asemenea unei
punți între copilul din Drăgășani și scriitorul ajuns la vârsta senectuții.
Copilul care privește cerul și se întreabă de unde vin cuvintele este, de fapt,
începutul unui destin. Replica lui Florinel – „Dacă le scriu, nu mai pleacă
de tot” – devine cheia întregii piese. Și aici este frumusețea
textului: cuvântul nu este privit doar ca instrument al scriitorului, ci ca
formă de salvare. Salvare de la uitare, de la dispariție, de la trecerea
necruțătoare a timpului.
Actul întâi este, poate, cel mai luminos al
întregii piese. Drăgășaniul, viile, casa părintească, mama și tatăl alcătuiesc
universul originar din care se va desprinde viitorul scriitor. Tatăl spune că „cu filosofia nu se sapă via”, iar
copilul răspunde că despre vie se poate scrie. În această replică simplă se
întâlnesc două lumi: lumea concretului și lumea spiritului. La doar șaptesprezece
ani, Florinel întemeiază Cenaclul „Gib I. Mihăescu”. Nu așteaptă ca alții să-i
deschidă o ușă, ci construiește singur una.
„Dacă nu vine nimeni, vom fi noi”, spune el. Este replica unui tânăr care
înțelege că literatura nu înseamnă numai inspirație, ci și comunitate. Apoi
apare Titina, cea care-i marchează viața pentru întotdeauna. Întâlnirea celor
doi este una dintre cele mai calde scene ale piesei. Dialogul lor are
naturalețe, iar banca din parc devine un simbol al începutului unei vieți
împreună. Mai târziu, aceeași bancă va reveni în memorie, demonstrând că
iubirea adevărată nu este doar o temă literară, ci materia din care se
construiește viața unui om.
Actul al II-lea schimbă tonalitatea. Dacă primul
act este dominat de începuturi, iubire și speranță, aici intră în scenă
istoria, cu presiunile și fricile ei. Scena întâlnirii cu Securistul
este una dintre cele mai puternice ale piesei. „Unele cuvinte sunt periculoase”, spune reprezentantul puterii, iar
Florin răspunde: „Nu cuvintele sunt periculoase. Adevărul.”Avem aici un
conflict care depășește biografia unui scriitor. Este conflictul dintre cuvânt
și frică, dintre conștiință și obediență. Iar Florin nu este prezentat ca un
erou lipsit de teamă. Dimpotrivă, recunoaște: „Pentru că mi-a fost frică.” Tocmai această mărturisire îl face
credibil. Un om curajos nu este neapărat omul care nu se teme, ci omul
care refuză să lase frica să-i conducă viața.
După
Revoluție, libertatea capătă un alt sens. „S-a
terminat o frică. Începe o responsabilitate”, afirmă Florin. Este una
dintre ideile importante ale piesei: libertatea nu înseamnă numai dreptul de a
vorbi, ci și obligația morală de a nu trăda adevărul.
Actul al III-lea este actul construcției. Florin,
ajuns la maturitate, nu se mulțumește să scrie pentru sine. El vrea să
construiască o „casă” pentru
scriitori. Dar casa aceasta nu are ziduri. Ea se ridică din încredere, prietenie, curaj, muncă și iubire.
Astfel se naște ideea Ligii Scriitorilor, iar piesa fixează momentul
constituirii acesteia în septembrie 2006. Mi se pare semnificativ că
Liliana Moldovan pune în paralel
cenaclul adolescentului cu Liga Scriitorilor întemeiată la maturitate. Ceea ce
începe ca un gest al unui tânăr devine, peste ani, o vocație de constructor
cultural. Autoarea mureșeană, care-l cunoaște foarte bine pe Al. Florin Țene,
realizează un portret veridic din care se desprinde ideea că scriitorul nu este numai omul care scrie
cărți, ci și omul care creează punți între oameni.
O mențiune aparte merită relația dintre Florin și
Titina. Ea nu este un simplu personaj secundar, ci conștiința afectivă a
întregului destin: „Nu. Am fost
parte din poveste”, spune Titina atunci când Florin o numește martor. Este
o replică simplă, dar cu mare încărcătură. În spatele oricărui creator există
oameni care au stat lângă el în zilele bune și în cele grele, oameni care au
cunoscut neliniștile, eșecurile, bucuriile și izbânzile.
Scena întâlnirii cu figurile trecutului literar – Gib
I. Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Petre Țuțea, Mircea
Vulcănescu – introduce o dimensiune memorială și simbolică. Personajele nu sunt
reproduceri biografice exacte, ci „figuri
ale memoriei”. Replica lui Florin – „Ca să nu fiu complice cu
uitarea” – concentrează, poate, cel mai bine filosofia piesei.
În viziunea Lilianei Moldovan, aceasta înseamnă să nu
accepți dispariția oamenilor, a valorilor și a adevărurilor în tăcerea
timpului. Ultima scenă a piesei dramatice este construită circular.
Copilul Florinel se întoarce în viața bătrânului Florin, ca și cum timpul ar fi
făcut un ocol pentru a-l readuce la origini. Copilul îi amintește că încă nu a
terminat. „Atunci trebuie să
continui”, spune bătrânul. Este o imagine fabuloasă și simbolică.
Scriitorul îmbătrânește, dar copilul din el nu moare. Dimpotrivă, tocmai acel
copil îi dă energia de care are nevoie și-l obligă să-și continue opera
literară. Iar când Titina îl întreabă ce scrie, răspunsul este
tulburător prin simplitate: „Viața mea.”/„N-ai scris-o deja?”/„Nu. Am
trăit-o.” În aceste câteva replici se află o întreagă filosofie a
existenței umane. Viața nu poate fi confundată cu literatura despre viață. Mai
întâi trebuie trăită, apoi înțeleasă, apoi transformată în cuvânt, un proces în
care Dumnezeu are cuvântul suprem.
Liliana
Moldovan a avut știința să nu transforme biografia lui Al. Florin Țene într-un
simplu șir de date, care la un moment dat ar fi plictisit cititorul. A ales
teatrul ca pe o oglindă în care copilul, tânărul și bătrânul se pot întâlni.
Iar această întâlnire peste timp dă textului o dimensiune aparte. În fond, ce
rămâne după un om? Titlurile trec. Premiile se așază în vitrine. Diplomele se
îngălbenesc. Fotografiile devin amintiri. Cuvântul însă, atunci când este așezat cu talent și adevăr pe hârtie,
poate continua să respire. Iar piesa Lilianei Moldovan tocmai acest
lucru îl afirmă, de la prima până la ultima pagină: omul este trecător, dar cuvântul adevărat poate deveni o formă de
nemurire, fiindcă: „Cuvântul nu moare.”
Gelu
Dragoș, UZPR
