Mihai Șomănescu: Cui folosește?

 

Cum nu poate trece o Săptămână Mare fără o tulburare majoră, iată că negreșit a sosit și anul acesta. Dacă altădată ea venea din exterior, iată că acum a venit „intramuros”, cum s-ar zice, de unde și efectele mult mai puternice.

Piatra a fost aruncată de profesorul Papahagi, care s-a găsit să anunțe că va demara „o campanie”, deci nu o dezbatere, pentru schimbarea datei Paștilor, astfel încât coincidă cu cele ale statelor occidentale. Mesajul a fost preluat și de o serie de alte persoane cunoscute, inclusiv de către Mitropolitul Andrei al Clujului.

Ceea ce vreau să spun, de la bun început, că „problema” este una total artificială: nicăieri, de când mă știu, în Biserică, nimeni nu s-a plâns despre calendar și faptul că nu am serba Paștile odată cu catolicii. Sunt sute de probleme, unele chiar foarte grave, care se discută în Biserică, dar despre calendar n-am auzit pe nimeni. Și asta nu este doar impresia mea, ci a multora. Cu alte cuvinte, această „campanie” pleacă de la o problemă care nu există în credința noastră, dar se pare că unii vor s-o creeze.

Ideea e că de fapt, în spatele „campaniei” ar fi doar gândul creștinesc ca toți să sărbătorim Paștele în același timp, o singură dată, este mincinoasă și o perdea de fum. De ce?

Pentru că problema nu se pune în termenii unui dialog, unei căi comune, ci a unei schimbări unilaterale: noi să ne dăm după calendarul cultelor occidentale. Dar de ce să facem asta? De ce să ne schimbăm noi și nu ei?

Este creștinismul occidental într-o stare mai bună decât al nostru? Nici pomeneală. Acolo, numai de data Paștilor în Est nu le arde. Problemele sunt altele: pătrunderea ideologiei elgibiti în biserici, dacă rugăciunea „Tatăl nostru” este misogină, hirotonia femeilor, transgenderismul, absenteismul, etc. Chiar duminică, de Paștile catolice, arhiepiscopul Aurel Percă, spunea la București că „Europa de Vest a întors spatele creștinismului” și deplângea „umanismul ateu” de la vârful Europei. De la reprezentantul Papei Francisc în capitala României citire.

Condițiile obiective, realitatea de pe teren. ne arată că ortodoxia este cea care a procedat corect. Și-atunci, de ce să ne luăm după cei care au dat-o-n bară? Care au eșuat în multiculturalism secular?

Nu există niciun motiv duhovnicesc, creștinesc aici. Cum nu stă-n picioare nici „rigoarea științifică”. Adică, o mie de ani cu „calendarul neștiințific”, dar validat de toți sfinții, Biserica Ortodoxă a rezistat și a crescut și apoi, dintr-o dată, trebuie să schimbăm totul ca să nu rămânem „încremeniți în proiect”. Serios? Nu cumva, realitatea însăși ne arată că gândirea omenească este limitată și poate că „știința” lui Dumnezeu nu coincide cu calculele lui cutare și cutărescu?

Nu, în realitate nu există niciun motiv să schimbăm calendarul. Singura motivație din spatele „campaniei” (subliniez, că unii insistă că e „dialog”) este una politică. Este dorința unora de a se alinia „părții bune a istoriei” și a occidentaliza tot ce se poate în această țară, inclusiv Biserica.

De altfel, nu este întâmplător că demersul a pornit din gura unuia care disprețuiește profund tot ce e ortodox și originează din această zonă. Duhul de dispreț pentru popoarele ortodoxe se conturează clar atunci când dl Papahagi scrie „N-au decât să ne urmeze exemplul și grecii, bulgarii și ceilalți”. Nici nu merită numiți „ceilalți”. Nimic nou: domnia sa vedea, altădată, doar „glodul ancestral” din Grădina Maicii Domnului.

Personal, eu am o părere bună despre greci, bulgari „și ceilalți”. Maturizându-mă, am trecut peste stereotipurile propagate ani de zile în spațiul românesc și am descoperit că noi avem foarte multe în comun cu „bulgarii”, „grecii” „și ceilalți”. Nu doar că avem multe asemănări, dar avem o istorie și o cultură comună, legături mult mai profunde decât cu occidentalii. Spre exemplu, numai un rău-voitor poate ignora contribuția bulgarilor și a Bisericii Bulgare la ortodoxia noastră. De ce am fi precum cei nouă leproși din evanghelie, care n-au fost recunoscători pentru ce-au primit?

A transforma tot ce înseamnă ortodoxie și trecut comun în ceva „rusesc” este demn de mintea creață a lui Andrei Caramitru sau George Buhnici, nu de un intelectual care se pretinde creștin și conservator. Numai și pentru faptul că rușii au venit mult mai târziu decât noi în Biserica Ortodoxă.

Mesajul și felul în care este formulat duce cu gândul cum se justifică azi, statul ucrainean, în „derusificarea” Bisericii Ortodoxe de-acolo. Nu are cum să fie o coincidență. Dar suntem pregătiți pentru efectele adverse? Violență, sectarism, schismă? Dacă tot invocăm rusismul, de ce-i dăm Rusiei, pe tavă, ocazia să se prezinte ca „apărătoarea adevăratei credințe”, aflată sub „asaltul” unor schimbări fără precedent? Nu mai vorbim de pierderea duhovnicească a Basarabiei, pe care abia, cu chiu, cu vai, o recuperăm după 30 de ani.

Iarăși, istoria și realitatea ne arată că implicarea politicului în Biserică duce la răni, unele dintre care nu se mai vindecă, pentru e cazul stilismului. Din păcate, pentru unii, aceste lucruri nu contează. Povestea Petre Țuțea că în interbelic, erau unii oameni politici care erau atât de pro-francezi încât spuneau: „Să piară România, dar să scape Franța”. Parafrazând, am spune că sunt unii, azi, care preferă să se spargă ortodoxia română, să crape, dar numai occidentală să fie.

Hristos a Înviat!

 

Autor: Mihai Șomănescu

Sursa: r3media.ro

Libertate de exprimare, dar nu pentru căței

La mulți ani, oameni buni! Asta este o captură cu un titlu de pe Digi24 în legătură cu parada de la Berzunți. Pentru ei a fost „scandaloasă”. Dar cine i-a întrebat pe ei? Ei, cine? „Înalta conștiință de clasă”, cum ziceau comuniștii vechi.

Împotriva bieților oameni obișnuiți de la Berzunți s-a dezlănțuit iadul. Poliția s-a autosesizat, desigur. Tocmai epuizaseră destructurarea ultimului clan mafiot din județ, când au văzut imaginile „scandaloase” și s-au pus pe treabă.

Ambasada Ucrainei la București, deși n-a întrebat-o nimeni și pe care o sfătuiesc să nu mai posteze neîntrebată fiind, s-a băgat și ea. „Să se ancheteze”, au transmis ei, într-o limbă română stâlcită.

Asistăm, chiar din primele zile ale lui 2023, la delirul colectiv ce i-a cuprins pe cei care abia au ieșit din vechiul delir. Cum ne dăm seama?

Păi ei sunt tot ăia, care atunci când s-a pus problema limitării drastice a accesului la pornografie, prin lege, s-au opus. Motivul: „afectarea libertății de exprimare”. Când a vrut Dragnea să dea o lege anti-defăimare, iarăși s-au opus: „este un atentat la libertatea de exprimare”. Nu în ultimul rând, când oamenii credinței s-au opus maimuțărelii celor sfinte, s-a replicat din zona Digi24: „Domne, asta e libertatea de exprimare. Nu mai e nimic sfânt!”

Ete, că e. Doar că l-au înlocuit pe Dumnezeu cu „dumnezeii” lor: azi e vaxul, mâine e războiul.Ieri a fost LGBT și tot așa.

Cu ce-au greșit sărmanii de la Berzunți? Au ironizat, mi s-a părut mie, mașinăria de război rusească. Dar nu, de fapt s-au luat de „sfântul război”. De „sfânta ucraină” n-are voie să se atingă nimeni, nici măcar cu o ironie.

Ce urmează? Sute de mii de români scot, zilnic, Raportul „Z” din casele de marcat. Îl interzicem, ca să nu ducem oamenii cu gândul la Putin? Ba chiar există și un post de televiziune, care are un Z mare în logo, care mai-mai că seamănă cu cel al invadatorilor ruși. Să facă Ambasada Ucrainei o cerere la Guvernul României, să fie interzis.

Toate astea trădează reflexele totalitare ale celor care au putut cere investigarea unei ironii. Ei nu sunt mulți, dar sunt bine plasați. Practic, această minoritate a acaparat mass-media și instituțiile, astfel încât controlează discursul public, chiar dacă nu reflectă, nici pe departe, vederile din societate.

Știu că e greu, dar depinde doar de noi să nu ne mai lăsăm călcați în picioare. Nici de presa de tip CNN, nici de ambasade, nici de nimeni. Nu v-ați săturat să vină tot felul de neaveniți, de limbrici istorici, să ne spună ce să vorbim și ce nu, ce statui să ridicăm și care nu, ce avem voie și ce n-am avem voie, în țara noastră?

Autor: Mihai Șomănescu

Câte batalioane Azov are România?

 

Războiul din Ucraina se dovedește, printre altele, o bună ocazie pentru a se dezvălui falsitatea și minciuna care domnește între formatorii de opinie din România noastră.

Cu toții am auzit de Batalionul Azov. Am citit și am auzit atâtea despre eroismul lor. Greșesc? Nu cred.

Dar cine sunt membrii acestui batalion? Păi sunt oameni, în mare parte bărbați, care sunt mânați de naționalism. Acest termen, care până mai ieri îl găseam numai în contexte negative, dintr-o dată este ignorat.

Chiar președintele Iohannis al României critică naționalismul de ani de zile și de la cel mai înalt nivel.

Citind presa din România a ultimilor 10 ani, ai putea afla că naționalismul este ceva toxic, animalic, care te înscrie în pleava societății.

Dacă-l citești/asculți pe alde Pantazi, Tapalagă, CTP, Nahoi, Cartianu, Mîndruță, Paraschivescu, Tolontan sau Moise Guran, ai fi aflat că naționaliștii români sunt „de grotă”, „xenofobi”, „barbari”, „antisemiți”, „bigoți” și bineînțeles, nelipsitul „e fasciști domne”.

Niciuna dintre aceste caracterizări nu le găsim în presa din România față de Batalionul Azov. Și totuși, această grupare a fost integrată imediat, fără rezerve, în cadrul Armatei Ucrainei. Aici vorbim despre admisiunea președintelui Zelenski, cea mai de încredere sursă pe subiect. E clar că, pentru a fi integrați în structurile militare, componenții acestui batalion naționalist ucrainean trebuia să fi avut parte de pregătire militară, ÎNAINTE de aceste conflict. Erau, deci, o structură paramilitară.

Iar ideologia care i-a motivat să lupte, cu eroism, este una puternic naționalistă, ca să nu zic altfel. Românii din Ucraina ne pot da mărturie.

În acest context, ne putem întreba: având în vedere modul în care au fost și sunt portretizați naționaliștii români, câte „batalioane Azov” sunt în România, gata să moară cu arma-n mână apărând combinatul de la Râmnicu Vâlcea sau Sidex Galați?

Cineva care citește felul în care a fost portretizat naționalismul românesc în „presa serioasă” sau „quality”, ar putea crede că în fiecare oraș din România zeci de „Azovi” autohtoni fac marșuri cu arma la spate, recitând din textele vreunui Bandera național.

În realitate, nimic din toate astea. Cele mai grave incidente în care au fost implicați naționaliștii români – deși poate unii erau doar tradiționaliști – au fost protestul pașnic de la MȚR din 2013 și incidentul de la Valea Uzului (2019), care totuși, nu s-a soldat cu vreo victimă. Restul? marșuri și evenimente publice în costume naționale.

Pentru aceste două incidente, fără victime, s-au dat legi peste legi de interzicere a unor figuri, ba chiar și a unor idei. Sunt structuri ale statului care se ocupă doar cu monitorizarea acestor oameni. Cei care îndrăznesc, totuși, să mai admită că-s naționaliști sunt stigmatizați, acuzați de putinism, etichetați în fel și chip: vezi cazul pensionarilor militari vânați de poliția gândirii de la G4 Media, pentru că au îndrăznit să aibă opinii și preferințe neconforme cu ideologia oficială, globalistă.

Ba chiar, recent, regizorul Cristian Mungiu a realizat un film în care societatea românească tradițională este considerată ca fiind „bolnavă” și „intolerantă”. Reaua-voință se vede din faptul că incidentul real de la care pornește filmul nu a avut ca protagoniști românii, ci ungurii. De fapt, mai toată cinematografia din România – că românească nu-i – se chinuie de peste 10 ani să portretizeze românii ca un popor genocidar, criminal, intolerant, rasist și mai nou, homofob.

Și totuși, în această Românie cu „naționalism de grotă”, nu că nu găsim niciun batalion Azov, dar nici măcar un pluton paramilitar.

Aceiași influenceri, însă, prezintă naționalismul ucrainean drept ceva cool, iar cei cuprinși de acest fior sunt băieți buni, eroici, care trebuie admirați și ajutați.

În final, o întrebare: când vedem ce resursă este naționalismul pentru sistemul de apărare al unei țări, cine are interesul ca aceasta să fie reprimată, de la cel mai înalt nivel, în România? Prietenii sau dușmanii poporului român? Răspunsul la această întrebare ne va arăta și de cine suntem conduși.

 

Autor: Mihai Șomănescu