colonialismul intelectual, mercantilizarea
titlurilor
și devalorizarea meritocrației în secolul XXI
22.07.2026
Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița
„Când banii vorbesc, adevărul tace; iar când știința
devine o marfă,
impostura îmbracă roba academică.”(Platon, adaptare conceptuală)
Cuprins
1. Precizări de ordin semantic și conceptual
1.1. Ce înseamnă
„pseudoștiință”?
1.2. Ce înseamnă „mercantilism”?
De la doctrina istorică la „mercantilismul academic”
1.3. În era științei pe bani grei
opera genială a lui Albert Einstein ar fi declarată „rebut academic” din lipsa
plății taxei, de 5.000 de dolari pentru un articol
1.4. Ce înseamnă meritocrație?
2. Învățământul de ieri: pilonii valorii-muncă și
ai utilității practice
2.1. Ancorarea în
activitatea practică reală
2.2. Publicații cu
utilitate demonstrată
2.3. Inovarea
recunoscută oficial (Certificatul de inovator)
2.4. O competiție acerbă
și selecția bazată pe merit
2.5. Dinamica financiară
inversată: Remunerarea muncii de creație intelectuală
3. Învățământul de azi: mercantilizarea
cunoașterii și colapsul meritocrației
3.1. Costul studiilor de
licență
3.2. Costul studiilor
doctorale
3.2.1. Tragedia exodului
de competență (BrainDrain)
3.2.2. Promovarea
incompetenței și blocarea valorilor repatriate
4. Industria revistelor prădătoare și taxa pe
impostură
4.1. Presiunea
administrativă pe autor: „Publici sau dispari”
4.2. Taxarea sub
pretextul „Accesului Deschis” (Open Access)
4.3. Simularea evaluării
colegiale (Peer-Review fals)
4.4. Publicarea rapidă
în format digital
4.5. Validarea
imposturii și anularea aplicabilității economice
5. Monopolul marilor reviste internaționale și
discriminarea geopolitică
5.1. Sediile bogăției
occidentale versus sursele globale de inteligență
5.2. Subvenționarea
inversă a capitalului străin din bugete emergente
5.3. Blocarea autonomiei
editoriale naționale și colonialismul intelectual
6. Soluții legislative pentru salvarea
învățământului și a tinerelor elite în 2026
6.1. Relansarea și
indexarea gratuită a revistelor naționale
6.2. Interzicerea
finanțării din fonduri publice a taxelor APC comerciale
6.3. Corelarea
titlurilor academice cu inovația implementată în industria locală
6.4. Înființarea
Institutului Național de Robotică și Inteligență Artificială Aplicată
1. Precizări de ordin semantic și
conceptual
„Definiți bine termenii și veți elibera omenirea de
jumătate din greșelile ei.” (René Descartes)
Pentru a înțelege
mutațiile structurale și de paradigmă care afectează mediul universitar
contemporan, se impune o delimitare conceptuală și etimologică riguroasă a
termenilor utilizați.
Limba română și jargonul
academic modern au împrumutat mecanisme lingvistice străvechi pentru a defini
realități profund disfuncționale.
Trei piloni conceptuali
susțin această analiză: „pseudoștiința”,„mercantilismul academic” și meritocrația.
1.1. Ce înseamnă „pseudoștiință”?
Termenul „pseudoștiință”
este un construct hibrid, format din:
Prefixul grecesc „pseudo”
(psi\epsilon\upsilon\delta\eta\varsigma), care semnifică „fals”, „amăgitor” sau
„care se pretinde a fi ceea ce nu este în realitate”.
Substantivul „știință”,
derivat din latinescul „scientia”, a cărui rădăcină semantică înseamnă
„cunoaștere profundă”, „rigoare” și „căutare metodică a adevărului”.
În sens larg,
pseudoștiința constă într-un ansamblu de cunoștințe, metodologii, teorii și
practici care încearcă în mod eronat – fie în mod deliberat (prin impostură),
fie din ignoranță – să treacă drept științifice.
Ea mimează rigorile
cercetării, folosește un limbaj tehnicizat menit să impresioneze profanii, dar
este complet lipsită de substanță științifică, de verificabilitate și de
aplicabilitate practică.
Dacă în secolele trecute
pseudoștiința se manifesta la marginile societății (prin astrologie, alchimie
sau șarlatanie medicală), secolul XXI a generat un fenomen mult mai
periculos: pseudoștiința „academică”.
Aceasta este o veritabilă
„făcătură” instituționalizată, o industrie înfloritoare pe bani grei care
rulează fonduri uriașe pe piața globală a vanităților intelectuale.
Nu mai vorbim despre
rătăciri izolate ale unor minți neinstruite, ci despre un sistem birocratic
complex în care impostura este finanțată legal.
Toate formele de
pseudoștiință sunt fundamental dăunătoare.
Ele nu doar că diluează
valoarea cunoașterii umane, dar distrug încrederea publicului în instituții,
prăbușind standardele morale ale întregii societăți.
1.2. Ce înseamnă „mercantilism”?
De la doctrina istorică la
„mercantilismul academic”
Pentru publicul larg,
termenul de „mercantilism” poate părea obscur sau pur tehnic.
În realitate, el are o
dublă conotație pe care trebuie să o limpezim:
În sens istoric și
economic, mercantilismul a fost
prima doctrină economică modernă, apărută în Europa secolelor XVI-XVIII
(teoretizată de figuri precum Jean-Baptiste Colbert în Franța).
Această teorie susținea
că puterea unei națiuni depinde exclusiv de acumularea de aur și de argint, de
dezvoltarea comerțului exterior și de obținerea unui excedent financiar cu
orice preț.
Statul devenea un
comerciant agresiv, orientat doar spre câștig material brut.
În sens modern și peiorativ
(folosit în acest articol),
termenul a evoluat și definește spiritul de speculă, goana obsedantă după
profit, atitudinea de a măsura totul prin bani și tendința toxică de a
transforma valorile spirituale, morale sau intelectuale în simple mărfuri de
vânzare.
Când vorbim despre „mercantilizarea
învățământului”, ne referim exact la acest proces degradant prin care
universitățile au încetat să mai fie temple ale cunoașterii, culturii și
formării caracterelor, devenind SRL-uri academice.
În acest nou sistem
mercantil:
1. Studentul nu mai este
un discipol evaluat după minte, muncă și merit, ci este privit ca un client
plătitor de taxă.
2. Profesorul nu mai este
un mentor axat pe valoarea-muncă, ci un prestator de servicii care
trebuie să aducă încasări instituției.
3. Diploma și titlul de
doctor nu mai reprezintă certificări ale competenței geniale sau ale utilității
practice, ci mărfuri de lux cumpărate în rate, prin intermediul taxelor
de școlarizare și al articolelor plătite cu mii de euro.
Așadar, fuziunea dintre pseudoștiință
(știința falsă) și mercantilism (comercializarea totală) a născut
monstrul contemporan al „științei pe bani grei”: un sistem în care banii
dictează valoarea academică, eliminând definitiv criteriul de aur al meritului
personal.
1.3. În era științei
pe bani grei opera genială a lui Albert Einstein ar fi declarată
„rebut academic” din
lipsa plății taxei, de 5.000 de dolari pentru un articol
Pentru a înțelege până unde a mers demența acestui mercantilism academic în
anul 2026, să ne imaginăm un exercițiu de sclipitoare ironie: un „arc peste
timp”.
Să presupunem că însuși Albert Einstein ar trăi astăzi și ar încerca, în
anul 2026, să trimită spre publicare celor mai „celebre reviste cotate
internațional” cele două teorii epocale care au redefinit Universul: Teoria
Relativității Restrânse (cea din 1905) și Teoria Relativității Generale
(cea din 1916).
Potrivit normelor administrative rigide și „standardelor de elită Open
Access” de nivel mondial din secolul XXI, articolele geniului absolut ar fi
respinse din start de către robotul birocratic al sistemului.
Ele nu ar trece nici măcar de prima barieră, cea a criteriului eliminatoriu
suprem: Einstein nu ar avea atașată dovada plății taxei de procesare (APC) de
5.000 de euro sau de dolari pentru fiecare articol!
Fără un portofel de 10.000 de euro disponibil instant pentru transfer
bancar, articolele care au schimbat istoria omenirii ar rămâne blocate în
anonimatul unui server digital.
Editorii din spatele marilor trusturi comerciale nici nu s-ar obosi să
citească ecuațiile care descriu curbura spațiu-timp.
Ei i-ar trimite fizicianului un e-mail automat, sec și mercantil:
„Stimate autor, manuscrisul dumneavoastră nu poate
fi procesat deoarece tranzacția financiară a fost respinsă. Gravitația banului
este, în sistemul nostru, mult mai puternică decât gravitația geniului
dumneavoastră.”
Iată cum, „în era științei pe bani grei”,
Einstein ar fi declarat un „rebut academic” din lipsă de lichidități, în timp
ce orice impostor cu portofelul gros devine, peste noapte, savant de renume
internațional, indexat în Web of Science.
1.4. Ce înseamnă „meritocrație”?
Termenul „meritocrație” este, de asemenea, un construct hibrid, născut din
combinarea substantivului latinesc „meritum” (prețuire, răsplată după
merit/muncă) și a sufixului grecesc „kratos”(kappa\rho\alpha\tau
o\varsigma), care semnifică „putere”, „conducere” sau „autoritate”.
În sens sociologic și academic, meritocrația reprezintă acel sistem social
sau organizațional în care accesul la funcții, putere, ierarhii și recunoaștere
publică se face exclusiv pe baza meritelor personale– adică prin talent,
efort, inteligență, competență și performanță dovedită (pilonul central al valorii-muncă).
Ea reprezintă opusul direct al nepotismului, oligarhiei sau al sistemelor mercantile,
interzicând ca ascensiunea unui individ să fie dictată de avere, conexiuni
politice sau titluri cumpărate.
2. Învățământul de ieri: pilonii
valorii-muncă și ai utilității practice
„Formele fără fond sunt primejdioase, căci nimicesc o
cultură;
valoarea unei școli stă doar în munca temeinică și în
rodul ei practic pentru societate.”
(Titu Maiorescu, adaptare din teoria formelor fără fond).Notă: În jargonul
academic modern, „forma fără fond” înseamnă să posezi o diplomă de doctor sau
un titlu universitar poleit, dar golit de orice substanță științifică,
originalitate sau utilitate reală pentru România.
Nedumerirea și revolta
mea în abordarea acestui subiect au rădăcini adânci în contrastul izbitor
dintre sistemul valoric trecut și cel prezent.
Am parcurs studiile
universitare în România în perioada 1971–1975, iar activitatea de cercetare
doctorală s-a desfășurat între ianuarie 1979 și aprilie 1982.
Acea epocă impunea în
interiorul universității criterii de o rigoare drastică, bazate pe meritul
personal și pe corelația organică dintre teorie și practica economică.
Admiterea mea la doctorat
nu a fost rezultatul tranzacționării unei taxe sau al bifării unor criterii pur
formale, ci s-a fundamentat pe patru piloni esențiali:
1. Ancorarea în activitatea
practică reală: Cercetarea nu se
făcea din „turnul de fildeș” al bibliotecii, izolată de realitate, ci pornea
direct din interiorul unei unități de producție de cea mai mare importanță
pentru economia națională.
2. Publicații cu
utilitate demonstrată: Dețineam
deja un portofoliu de articole publicate în reviste de specialitate autohtone.
Aceste materiale radiografiau neajunsurile stringente din activitatea practică,
oferind soluții concrete, direct aplicabile.
3. Inovarea
recunoscută oficial: Un argument
decisiv a fost deținerea unui „Certificat de inovator” (nr. 23 din
22.09.1976), fapt ce demonstra capacitatea de a genera plusvaloare
economică și tehnică palpabilă înainte de a pretinde titlul de doctor.
4. O competiție
acerbă: Admiterea presupunea susținerea
unui concurs extrem de riguros, unde numărul de locuri era sever limitat.
În acele decenii,
posturile de doctorand se scoteau la concurs extrem de rar, o dată la 3 sau la 4
ani.
Selecția se făcea
exclusiv după criteriul valorii-muncă.
Drept dovadă, existau
numeroase cadre didactice universitare respectabile care își încheiau întreaga
carieră și ieșeau la pensie fără a reuși să obțină titlul de doctor, deoarece
exigențele comisiei erau de neînduplecat în fața lipsei de substanță.
Dinamica financiară era
complet inversată față de cea de astăzi.
În perioada anilor
1970–1980, un articol publicat într-o revistă de specialitate nu doar că era
gratuit, dar era remunerat.
Pentru un articol de
fond, autorul primea un onorariu substanțial, care putea varia între 300 și
800 de lei, în condițiile în care un salariu mediu pe economie era de
aproximativ 2.000–2.500 de lei.
Din două sau trei
articole bine documentate, un intelectual câștiga echivalentul unui salariu
lunar.
Statul recunoștea munca
de creație ca pe o valoare economică brută.
Noțiunea de „învățământ
pe bani” nu exista în mentalul colectiv.
Facultatea și doctoratul
erau gratuite pentru cei capabili, iar studenții eminenți primeau burse de
merit și de studiu consistente, care le asigurau independența financiară pentru
a se dedica exclusiv cunoașterii.
3. Învățământul de azi: mercantilizarea
cunoașterii și colapsul meritocrației
„Într-o societate în care valorile sunt inversate,
titlurile academice nu mai certifică
valoarea inteligenței, ci măsoară doar adâncimea
buzunarului.”(Mihai Eminescu)
Privind realitatea anului
2026, noi, cei crescuți și formați în spiritul rigorii și al recunoașterii
meritului personal, asistăm perplecși și profund îngrijorați la o degradare
fără precedent a peisajului universitar.
Educația a încetat să mai
fie un ascensor social bazat pe inteligență și pe munca bine făcută și a
devenit o simplă tranzacție comercială.
Datele oficiale ale
anului 2026 sunt de-a dreptul alarmante pentru bugetul unei familii obișnuite
și reflectă o barieră financiară greu de trecut:
3. 1. Costul studiilor
de licență: Un singur an de
studii la facultățile de top din România a ajuns să coste sume astronomice. De
pildă, taxele de școlarizare la Universitățile de Medicină și Farmacie au atins
pragul de 10.000 de euro pe an (aproximativ 52.400 de lei).
3.2. Costul studiilor
doctorale:Pentru tinerii
cercetători români care nu ocupă puținele locuri bugetate – distribuite,
adesea, pe criterii clientelare –, taxa anuală de școlarizare reprezintă o
povară financiară semnificativă, ridicându-se la aproximativ 13.000 de lei.
În acest context
mercantil, se conturează o concluzie tristă: oricât de inteligent, sclipitor și
dedicat studiului ar fi un tânăr din zilele noastre, șansele lui de a performa
la cel mai înalt nivel academic doar prin „puterea minții” sunt drastic
diminuate în absența unui capital financiar masiv.
Acest blocaj structural
este întreținut de corupție, de lipsa criteriilor valorii-muncă și de
generalizarea unui sistem de promovare bazat pe rețele de influență și criterii
politicianiste.
Consecințele directe ale
acestui colaps meritocratic se manifestă prin două fenomene dramatice:
3.2.1. Tragedia
exodului de competență (BrainDrain)
„O
țară care își alungă sau își ignoră elitele intelectuale își condamnă viitorul
la mediocritate și devine dependentă de geniul altora.”(Jean-Jacques
Rousseau)
Elita tineretului român,
realizând că în propria țară potențialul său intelectual remarcabil este
ignorat ori sufocat de birocrație și nepotism, alege masiv calea străinătății.
În timp ce geniul acestor
tineri este confirmat la nivel global, statul român rămâne un simplu spectator
pasiv.
Acest uriaș potențial
tehnic a fost demonstrat din plin în numeroase competiții internaționale,
culminând cu performanța istorică de la Campionatul Mondial de Robotică din
Houston, SUA (FIRST TechChallenge, 2026).
Atunci, liceenii români
au uimit planeta, ocupând integral primele patru locuri din lume prin echipele:
Velocity (Brăila), Heart of RoBots (Buzău), Quantum Robotics (București) și AI
Citizens (Focșani).
Deși România are unul
dintre cele mai fertile terenuri intelectuale din lume în domeniul IT și al
noilor tehnologii, autoritățile refuză cu obstinație să le pună la dispoziție
laboratoare dotate modern și bugete de cercetare pe măsură.
Statul român recoltează
ipocrit aplauze de pe urma succeselor acestor copii, dar lasă ca roadele minții
lor să fie culese definitiv de economiile din Occident.
Fără investiții masive și
fără un cadru legislativ coerent care să lege liceele și universitățile de
industria privată de înaltă tehnologie, acești tineri eminenți sunt împinși
iremediabil spre exod.
3.2.2. Promovarea
incompetenței și blocarea valorilor repatriate
În timp ce tinerii noștri
capabili sunt școliți la cele mai prestigioase universități din lume (Oxford,
Cambridge, Harvard, MIT) și sunt curtați, angajați și promovați de companii de
renume mondial, în țara lor se lovesc de un zid de netrecut.
Dacă doresc să se
întoarcă în România pentru a contribui la dezvoltarea ei, ei constată că
posturile din universități sau din instituțiile cheie sunt blocate sau ocupate
de incompetenți promovați pe criterii de partid, de rudenie, de corupție etc.
Este imperios necesar să
facem o precizare de onoare: acest
articol nu vizează acei tineri inteligenți și dedicați muncii corecte și bine
făcute care, deși destul de puțini, reușesc totuși să obțină rezultate
remarcabile și în țara lor. Acești cercetători autentici, care izbândesc
exclusiv prin geniu și trudă proprie, în ciuda barierelor financiare și
birocratice, reprezintă adevărata speranță a mediului academic curat și merită
întreaga noastră prețuire.”
4. Industria revistelor prădătoare și
taxa pe impostură
„Adevăratul
colonialism nu mai cucerește teritorii, ci cucerește minți, transformând cunoașterea
într-un privilegiu al celor bogați și o barieră pentru cei eminenți.”
(Frantz Fanon)
„Cercetarea științifică moare în momentul în care
excelența nu se mai măsoară prin descoperiri utile societății, ci prin
capacitatea de a cumpăra pagini în reviste de consum.”
(Noam Chomsky)
Cea mai flagrantă și mai
nocivă manifestare a acestei decăderi o reprezintă transformarea cercetării
științifice într-o afacere cu circuit închis, o adevărată „făcătură
încorporată”.
Condiționarea unui
doctorand de a publica cel puțin două articole în reviste cotate internațional
(indexate în baze de date precum Web of Science / Clarivate sau Scopus) pentru
a i se admite susținerea tezei de doctorat a deschis ușa unui abuz financiar și
conceptual greu de imaginat în secolul trecut.
Astăzi, pentru ca un
tânăr să își poată susține teza de doctorat, trebuie să achite taxe de
publicare numite APC (ArticleProcessingCharges),
care variază între 2.000 și 5.000 de euro sau dolari per articol.
Pentru cele două articole
obligatorii, efortul financiar se ridică la 10.000 de euro/dolari.
Având în vedere că un
salariu mediu net în România în anul 2026 este de aproximativ 5.000 de lei
(circa 1.000 de euro), un tânăr doctorand trebuie să scoată din buzunar echivalentul
a 10 salarii medii pe economie doar pentru a avea dreptul să își susțină
teza.
Ceea ce în trecut era o
sursă de venit și de prestigiu bazată pe valoarea-muncă, astăzi a devenit o
taxă de viciu pe inteligență.
Radiografia textuală a
mecanismului „prădător”
Acest circuit fraudulos
nu funcționează clandestin, ci la lumina zilei, derulându-se în pași
administrativi preciși:
4.1. Presiunea
administrativă pe autor: Totul
pornește de la normele rigide. Doctorandului sau cadrului didactic i se cere
imperativ să bifeze articole în reviste cu „factor de impact”. Această presiune
de tipul „publici sau dispari” (publish or perish) creează o masă
uriașă de clienți captivi, obligați să facă rost de bani.
4.2. Taxarea sub
pretextul „Accesului Deschis” (Open Access):Revistele comerciale cotate internațional profită
de această vulnerabilitate. Ele nu mai vând reviste fizice către biblioteci, ci
cer mii de euro direct de la autor în schimbul publicării articolului.
4.3. Simularea
evaluării colegiale (Peer-Review fals): În mod normal, o revistă științifică serioasă
trimite textul unor referenți independenți, proces care durează mai multe luni,
cu riscul major de respingere. Revistele prădătoare sau de tip comercial
scurtează acest timp la doar câteva zile sau săptămâni. Evaluarea este o simplă
formalitate administrativă. Singurul criteriu eliminatoriu real este
confirmarea transferului bancar. Dacă banii au intrat în cont, articolul este
aprobat.
4.4. Publicarea rapidă
în format digital: Articolul este
urcat pe platforma online a revistei. Nu există o ediție tipărită fizic, nu
există un control riguros al plagiatului sau al textelor generate de algoritmi.
Volumul de articole publicate este uriaș – unele reviste scot mii de articole
pe lună, încasând zeci de milioane de euro.
4.5. Validarea
imposturii: În final, autorul își
bifează poziția în dosar. Titlul academic este obținut nu pe baza utilității
sociale sau a unei inovații practice, ci pe baza puterii financiare.
Majoritatea acestor articole scumpe sunt simple compilații teoretice,
abstracte, scrise într-un limbaj artificial, pe care nu le citește și nu le
aplică nimeni niciodată în lumea reală.
5. Monopolul marilor reviste
internaționale și discriminarea geopolitică
„Monopolul asupra cunoașterii este cea mai subtilă formă
de tiranie;
el decide nu doar ce este adevărat, ci și ce regiuni ale
lumii au dreptul de a gândi.”
(Edward Said, gânditor de referință în analiza post-colonialismului și a
dominației culturale)
Pentru a înțelege pe
deplin dimensiunea nocivă a pseudoștiinței pe bani grei, fenomenul nu trebuie
privit doar ca o disfuncționalitate locală sau ca o simplă ambiție academică
personală.
El reprezintă, în esență,
un mecanism de exploatare economică la nivel global, fundamentat pe un monopol
strict și pe o profundă discriminare geopolitică.
La începutul secolului
XXI, peisajul publicistic mondial a fost capturat de ascensiunea unor mari
trusturi editoriale axate pe volum comercial (precum MDPI sau Frontiers),
dar și de deschiderea unor linii masive de reviste în regim „Open Access” de
către giganți tradiționali ca Elsevier sau Springer Nature.
Deși aceste mari trusturi
resping oficial eticheta de structuri prădătoare – protejându-se în spatele
indexării în marile baze de date internaționale –, comportamentul lor este unul
pur comercial.
Comunitatea științifică
mondială le critică vehement exact din cauza ritmului de bandă de rulaj: cu cât
publică mai mult, cu atât profitul lor crește, în timp ce exigența evaluării
scade dramatic.
Drept dovadă, consilii de
cercetare din țări europene cu tradiție au început deja să blocheze sau să
declasifice anumite reviste din aceste consorții.
Trecând însă dincolo de
aspectul comercial, gravitatea extremă a acestui sistem constă în modul în care
este desenată harta puterii intelectuale și financiare:
5.1. Sediile bogăției
versus sursele de inteligență:
Marile trusturi editoriale care percep taxe astronomice de mii de euro pentru
un singur articol își au sediile exclusiv în țări dezvoltate, bogate, din
Occident sau în hub-uri financiare globale potente. În schimb, ele nu există în
țările din Europa de Est, Africa sau Asia de Sud. Paradoxul este strigător la
cer: tocmai aceste regiuni geografice, lipsite de mari edituri recunoscute,
sunt cele care furnizează de fapt cea mai mare parte din „materia cenușie” a
lumii și care contribuie substanțial la dezvoltarea economiilor bogate.
5.2. Subvenționarea
inversă a capitalului străin:
Sistemul este conceput într-un mod pervers și inechitabil. Țările mai puțin
dezvoltate economic își epuizează bugetele naționale destinate cercetării (și
așa extrem de subțiri) sau economiile private ale familiilor pentru a vărsa
aceste sume uriașe în conturile trusturilor editoriale din Vest. Practic, cercetătorii
din țările emergente ajung să subvenționeze direct profiturile uriașe ale unor
entități private străine doar pentru a primi dreptul formal de a fi recunoscuți
ca „doctori” sau „profesori” în propria lor țară.
5.3. Blocarea
autonomiei editoriale naționale:
Această stare de fapt este menținută în mod deliberat. Nu se dorește sub nicio
formă crearea, întărirea sau recunoașterea unor reviste naționale puternice,
valoroase și accesibile financiar în țările furnizoare de talente. Controlul
financiar, ideologic și academic trebuie să rămână concentrat în mâinile celor
care au transformat știința într-o marfă de lux.
Asistăm, așadar, la o
formă modernă de colonialism intelectual:
țările bogate recoltează inteligența și, în același timp, taxează cu mii de
euro simplul drept al cercetătorului de a exista în bazele de date globale.
Este un circuit toxic
care secătuiește resursele locale și menține statele în curs de dezvoltare
într-o perpetuă stare de subordonare academică și economică.
6. Soluții legislative pentru salvarea
învățământului și a tinerelor elite
„Legile unei națiuni trebuie să fie scutul
care apără inteligența de mercantilism
și puntea care reține talentele acasă, căci fără elite o țară își pierde
viitorul.”
(Montesquieu, adaptare
conceptuală din „Despre spiritul legilor”)
Asistăm astăzi la un
regres academic fără precedent, alimentat în mod decisiv de un veritabil colonialism
intelectualla care sunt supuse statele din afara centrelor de
putere financiară.
Valoarea-muncă, efortul
cinstit de cercetare, originalitatea și utilitatea socială a rezultatelor
științifice au fost brutal substituite de puterea financiară de achiziție a
spațiului digital de publicare.
Pentru ca acest manifest
să nu rămână o simplă radiografie amară a prezentului, propunem un set de
măsuri legislative urgente pe care decidenții politici din România ar trebui să
le adopte în acest an, 2026:
6.1. Relansarea și revalorizarea revistelor
naționale: Ministerul Educației trebuie să finanțeze masiv publicațiile științifice
românești, asigurându-le indexarea internațională gratuită. Standardele de
promovare academică trebuie să recunoască din nou valoarea articolelor de
substanță scrise în limba română, care oferă soluții aplicabile în economia
națională, eliminând astfel obligativitatea exclusivă și împovărătoare a
publicării în reviste străine cu taxă.
6.2. Interzicerea plății taxelor APC din fonduri
publice pentru revistele comerciale:
Statul român nu mai
trebuie să permită decontarea din granturi publice de cercetare a așa-numitelor
taxe APC (ArticleProcessingCharges – Taxe de Procesare a Articolelor) către
editurile străine axate exclusiv pe volum comercial. Sub paravanul „accesului
deschis” (Open Access), aceste corporații editoriale percep autorilor mii de
euro pentru simplul fapt de a le publica online studiile. Banii publici ai
României trebuie direcționați strategic către infrastructura laboratoarelor
naționale și dotarea universităților, nu către profiturile exorbitante ale
trusturilor editoriale străine.
6.3. Corelarea obligatorie a titlurilor academice
cu industria locală: Niciun titlu de doctor în științe aplicate (economice, tehnice,
medicale) nu ar mai trebui acordat fără o dovadă indubitabilă a aplicabilității
sale practice în România. Aceasta se poate materializa printr-un brevet de
invenție, o inovație implementată într-o companie locală sau un proiect de
politici publice adoptat – reluând spiritul meritocratic al criteriilor pe baza
cărora mi-a fost decernat Certificatul de inovator în anul 1976.
6.4. Înființarea Institutului Național de Robotică
și Inteligență Artificială Aplicată:
„Geniul este aurul din mină; educația și
sprijinul statului sunt cele care îl aduc la suprafață și îl transformă în
tezaur național.” (Benjamin Franklin)
Echipele noastre de
robotică de talie mondială (Velocity, Heart of RoBots, Quantum
Robotics, AI Citizens) nu trebuie abandonate. Statul are obligația
de a înființa de urgență un hub de excelență național, finanțat direct de la
buget și prin parteneriate public-private de anvergură. Acești tineri
excepționali trebuie să primească statutul de cercetători încă din perioada
studiilor, beneficiind de salarii la nivel occidental, laboratoare dotate la
standarde de vârf și facilități fiscale totale pentru start-up-urile tehnologice
pe care aleg să le dezvolte acasă, în România.
7. Concluzie
„Pierderea elitei intelectuale este pentru o națiune ceea
ce este pierderea memoriei
pentru un om: o condamnare la rătăcire și la dispariția
propriei identități.” (Mircea
Eliade)
Cât timp titlurile
academice se vor măsura în mii de euro plătiți pe articole care, pentru
revistele prădătoare, sunt o simplă maculatură digitală, și nu în soluții reale
aduse comunității și economiei naționale, pseudoștiința pe bani grei va
continua să împroaște cu impostură mediul universitar.
Este datoria morală a
comunității academice curate, a celor care mai cred în valoarea-muncă, să
deștepte conștiințele și să ceară ferm revenirea la criteriile de aur ale
meritului personal și ale utilității sociale a muncii intelectuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu