IN MEMORIAM OCTAVIAN BUTUZA - CEA MAI MINUNATĂ PRIETENIE: A CĂRŢILOR!

de prof. Octavian BUTUZA

Când trebuie să scriu despre CARTE, gândul cel dintâi mi se călătoreşte la prof. dr. Teodor Ardelean, „uriaşul blând” care mă îngăduie prin preajmă-i cu prietenie. Apoi, de bună seamă, apreciez că în cetatea mea natală este larg deschisă tuturor cea mai frumoasă, complexă şi utilă Casă a Cărţii din România, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, al cărei director, distinsul intelectual este. Preţuiesc, evident, destoinicii lucrători. Şi nu uit, veci, pe Doamna Doina (educatoarea care, şase ani având eu, mi-a dat primul premiu din viaţă, pentru că am citit foarte frumos, urcat pe un taburet de mic ce eram!), pe dragele mele învăţătoare Taţiana Pop şi Maria Băinţan (fie-i amintirea binecuvântată), care m-au deprins în tainele cititului. Câteodată, în nefericită singurătate, vorbesc cărţilor din biblioteca personală şi rememorez titluri preferate... Nimic mai frumos, înălţător, ziditor, decât a grafia, a vorbi, a te folosi de CARTE. A o citi, a o recomanda învăţăceilor, a dărui-o din suflet, a o îndrăgi precum pe cei mai buni prieteni. O carte bună poate oricând înlocui prietenii. Nicicum, nicăieri şi nicicând prieteniile nu pot înlocui o carte bună! Viaţa, casa, camera fără cărţi sunt ca şi trupul fără suflet! Obişnuim mereu a întreba „unde duce un drum care nu duce la biserică”, omiţând a formula interogaţia alarmantă „unde duce orice drum care nu trece prin şcoala cu cărţi”?! Richard de Bury, episcop englez din secolul al XII-lea, despre cărţi spunea: „Iată profesorii care ne instruiesc fără cuvinte aspre, nici mânioase, fără să ceară daruri, nici parale! Dacă te apropii de ei, nu dorm, dacă-i întrebi, nu-ţi ascund nimic! Prietenii care, dacă nu-i preţuieşti, nu se plâng niciodată, dacă eşti ignorant, nu pot să te ia în batjocură”. Iar Seneca le poruncea discipolilor să se hrănească „din fiinţa şi puterea spiritului cărţilor”! Am citit la Maxim Gorki: „Cartea este cea mai complicată şi cea mai măreaţă minune dintre minunile create de omenire în calea ei spre fericire”. Apoi la Vauvenargues: „O carte este un monument public. Şi orice monument trebuie să fie mare şi solid”. „O carte este o grădină, o livadă, o magazie, o reuniune, un însoţitor la drum, un sfătuitor, o multitudine de sfătuitori” (Henry Ward Beecher). „Cartea este singurul loc în care poţi examina un gând plăpând fără să îl distrugi, poţi explora o idee controversată fără să îţi fie teamă că îţi va exploda în faţă, unul din puţinele refugii unde mintea unui om poate avea parte atât de provocare, cât şi de intimidare” (Charles Langbridge Morgan). „Cărţile sunt moştenirile pe care marile spirite le lasă omenirii, date din generaţie în generaţie ca daruri pentru posteritatea celor care nu s-au născut încă” (Joseph Addison). „Cărţile sunt cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate” (Barbara Tuchman). „Cărţile sunt un refugiu, un fel de refugiu monahal, faţă de vulgarităţile lumii reale” (Walter Pater). „Cărţile sunt prietenii cei mai liniştiţi şi constanţi, consilierii cei mai accesibili şi înţelepţi şi profesorii cu cea mai multă răbdare” (Charles W. Eliot). A scris Francesco Petrarca, cu aproape şapte sute de ani în urmă, aşa: „Am prieteni a căror societate e foarte plăcută, prieteni din toate ţările şi din toate timpurile. Ei totdeauna sunt împrejurul meu. Când îi chem, vin; când îi întreb, îmi răspund. Unii din ei îmi povestesc ce s-a întâmplat în timpurile trecute; alţii, ce se întâmplă în timpul de faţă. Unii mă învaţă să trăiesc bine, alţii să mor bine. Unii, prin veselia lor, îmi risipesc grijile şi necazurile. Alţii îmi oţelesc inima în suferinţe... Mă învaţă să dispreţuiesc dorinţele inimii, mă poartă de mână pe drumul ştiinţelor, mă povăţuiesc pe cărarea virtuţilor. Ca răsplată pentru atâtea binefaceri ei nu cer altceva decât o cameră modestă, unde să fie feriţi de pulbere. Când ies pe afară, îi iau cu mine pe cărările pe unde umblu... Ştiţi voi cine sunt aceşti prieteni? Sunt cărţile pe care le citesc”! Un profesor universitar din Bucureşti a reuşit să identifice, până acum, 43 de motive pentru care merită să citeşti fără să fii obligat! Ca să trăieşti o sută de vieţi în loc de una singură! – e unul dintre motive. Chiar este! Apoi, ca să fii inteligent! Adicătălea cum? – ar întreba unii. Nu poţi fi inteligent şi fără citit? Mai greu. Poţi fi deştept, şmecher, ’oţ, dar nu inteligent, pentru că inteligenţa înseamnă, mai presus de orice, capacitatea de a face asociaţii libere de idei. Or, fără substanţa cărţilor, ce să asociezi? Ştirile de la ora cinci cu ştirile de la ora şapte? Dar, dacă citeşti... Ca să ştii pe ce lume trăieşti! În romanul „Arta conversaţiei”, al Ilenei Vulpescu, personajul principal, o fată care învăţa mult, spre deosebire de colegii ei, e întrebată de unul dintre aceştia la ce-i foloseşte să înveţe atât. „Ca să înţeleg cum merge lumea” – zice ea. E un răspuns fundamental, căci trebuie să înţelegem cum merge lumea! Pentru că o carte, orice carte, e cel mai bun prieten cu putinţă! Da, orice carte. Şi încă ceva: nu există cărţi obligatorii. Există cărţi şi autori. Important este să citeşti. În mod esenţial, un om se poate defini prin ceea ce are, prin ceea ce este, prin ceea ce face, prin ceea ce citeşte. De ce citim? Pentru A FI! În prefaţa cărţii mele „Credinţă şi Dragoste – nefericita fericire a jurnalistului” (Baia Mare, mai 2007), ÎnaltPreasfinţitul Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, scrie: „[...] Dar o carte, o carte scrisă cu gând bun [...] este cel mai de preţ dar. Ea, cartea bună, nu apare şi dispare în fugă, ea vine şi stă ca o mărturie vie în faţa cititorului, ca un prieten bun, care îl reprezintă cu cinste pe cel ce a avut un cuvânt bun de spus. Cartea [...] ne va aduce în casă şi în suflet un strop de lumină. Ea nu are nevoie de recomandarea noastră, căci ea se recomandă singură, aşa cum se recomandă singur orice lucru bun”. ... Cât despre rostirea de dragoste a lui Arghezi („Carte frumoasă...”) depunem toţi mărturie că, iubind CARTEA, nu este leac la iubire decât să iubim mai mult! 

P.S. Taina sfintei cununii cu cartea BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXI • nr. 2 (43) • 2014 32 CONTRA-FĂCĂTORII DE LIMBĂ ŞI DIS-PREŢUITORII CULTURII Mihai LITINS

Tavi Butuza nu mai este şi cu el a dispărut o lume…

                           de  Gelu Dragoş        

Pe Octavian Butuza l-am cunoscut în 1987 când şi-a lansat o carte la Baia Sprie. Elegant ca un nănaş mare. Apoi ne-am văzut rar, doar ne salutam, asta până în 1990 când frecventam şi eu restaurantul Ignişul („Vinclu”) fiind executor judecătoresc. La nici două săptămâni de la reîntâlnire m-a invitat la o emisiune de-a lui la postul Cinemar TV. N-am vrut să merg, nedorind să-mi supăr şefii din justiţia maramureşeană prin răspunsurile mele sincere. Să tot fi trecut un an-doi de la propunerea lui când ne întâlnim în aceeaşi locaţie în prezenţa mai multor avocaţi cunoscuţi din urbea băimăreană cu care legase prietenii. Revine cu doleanţa şi il propun pe colegul meu, în plină afirmare, Gheorghe Vucea. Acesta merge la emisiunea în direct, iar Tavi mă roagă să fiu şi eu prezent în culise. Mă duc! Văd prima dată cum se realizează o astfel de emisiune. Sunt fascinat şi poate şi asta mă face să intru mai târziu în presă! Trec anii, ne întâlnim la diferite manifestări culturale unde prezintă: zilele unor localităţi (Ulmeni), concerte de colinzi (Baia Mare şi Satulung), la prezentări de carte la BJPD până acum vreo doi ani când mă sună invitându-mă la TV Maramureş pentru o emisiune pe care o realiza. Îmi era ruşine să nu mă duc, deşi nu prea îmi place în faţa camerelor de luat vederi. M-a aşteptat cu o cafea la Hotel Carpaţi. Am făcut emisiunea. Mi-a spus că a fost foarte reuşită. Anul acesta ne-am întâlnit pe la începutul verii la un pub din centrul oraşului. Eram cu prozatorul Valeriu Sabău de la Academia OJT. Am mâncat şi am povestit vreo două ore împreună. I-am simţit tristeţea din glas şi din suflet. Unii spuneau că era bolnav, alţii că era mâhnit că mama, fratele, fiica şi nepoţica Ioana i-au întors spatele, alţii că avea datorii, alţii că s-a gândit să se călugărească! Doar Dumnezeu ştie ce a fost cu rătăcirea sa. Din „Scrisoarea de rămas bun, pe toţi iertându-i şi, tuturor, cerându-le iertare” aflăm că:  „N-am mai putut! Chiar nu! Mă chinuiam de ani buni într-o cumplită suferinţă sufletească, într-o nedreaptă, ticăloasă singurătate. N-am mai putut! Mă rugam – plângând, plângeam – rugându-mă, până ce am făcut rană la genunchi şi n-am mai avut lacrimi… Mă-mpresurau – tsunami! – din toate părţile răutatea, hâzenia, minciuna, ticăloşenia, invidia… Slab, slab de tot am fost. Extrem de sensibil. Cu o privire urâtă eram trântit la pământ. Şi nu mă mai ridicam. Doar păream a fi… RĂMAS BUN! MEREU AL DUMNEAVOASTRĂ, OCTAVIAN BUTUZA”.

Rămas bun, prieten bun! Dumnezeu să te ierte!