Fost președinte al Colegiului Medicilor: ”Vânătorii de organe”

Pentru cel care este preocupat de evoluția științelor biomedicale, este evident faptul că orice practică în domeniu are un aspect dual. Această dualitate se manifestă evident și în domeniul transplantului.

În mod cert, odată cu impunerea transplantului de organe și țesuturi în practica medicală, mii de vieți au fost salvate. Transplantul reprezintă o șansă acordată unor persoane de a se „naște“ din nou și în același timp o șansă pentru alte persoane de a își manifesta altruismul și compasiunea donând părți din corpul lor pentru „a da viață altora“. În același timp, însă, transplantul poate scoate la iveală și ceea ce este mai urât în sufletul oamenilor.

În ultimele luni, oficialii de la Ministerul Sănătății și de la Agenția Națională de Transplant s-au arătat îngrijorați de numărul mic de recoltări de organe pentru transplant de la cadavre. Dar nu au făcut o analiză a cauzelor. Pentru că dacă ar fi făcut-o, ar fi constatat următoarele.

În România, donarea de la persoane decedate a crescut în mod constant în pofida faptului că se solicită acordul familiei. A crescut datorită sistemului de organizare a transplantului, a informării și educației populației, dar nu în ultimul rând a intervenției Bisericilor Creștine (Biserica Ortodoxă, Catolică, Protestantă) în favoarea donării de organe. A crescut și activitatea de transplant în limita bugetului alocat.

Au crescut până în 2016. În acel an, din cauza intervenției brutale a ministrului Sănătății Vlad Voiculescu de blocare a unor centre de transplant (amintiți-vă de interzicerea transplantului pulmonar și de rapoartele partizane și neobiective ale corpului de control al Ministerului), a opiniilor unor așa-ziși lideri de opinie, a unei campanii agresive în presa corelată cu acțiunile organelor de forță împotriva tuturor vârfurilor medicale din domeniu, a apărut o scădere alarmantă a activității de transplant corelată, însă, cu o creștere a exportului legal de organe în spitale din Europa de Vest.

Fără să facă o analiză, oficialii au ajuns la concluzia că se impune o nouă lege a transplantului. În momentul în care scriu aceste rânduri, pe site-ul Ministerului Sănătății, la transparență decizională nu am văzut proiectul legii, deși convenția de la Oviedo pe care România a ratificat-o impune o dezbatere amplă, reală și nu formală cu societatea civilă. Pe surse, însă, am aflat că există intenția de a se introduce consimțământul prezumat. Este, cred, a patra tentativă de acest gen începând din 2007.

Ce înseamnă acest lucru ? Potrivit inițiatorilor, pentru a crește numărul de organe ce se pot recolta de la cadavru se elimină acordul familiei. Mai clar, dacă o persoană în timpul vieții nu și-a manifestat voința în mod expres de a nu i se recolta organele, atunci se consideră că ea și-a dat acceptul. Corelat cu

această inițiativă, s-a declanșat și o campanie de declarații sentimental-lacrimogenă presarată cu neadevăruri în favoarea consimțământului prezumat.

Cine fac astfel de declarații? Cei care au interese directe (financiare sau administrative) și așa-ziși progresiști neomarxiști pe care putem să-i numim cu un termen generic „vânătorii de organe“.

Ce ne spun ei?

Ne spun că în acest mod ne aliniem la legislația europeană și că astfel vor fi salvate mii de vieți. Ne spun că nu există nici un conflict etic și că cei care se împotrivesc consimțământului prezumat sunt persoane retrograde, lipsite de sentimente umane, care nu înțeleg progresul științei. Ne spun că Bisericile creștine (Ortodoxă și Catolică) se împotrivesc activității de transplant deoarece s-au manifestat în mod deschis împotriva consimțământului prezumat.

Ce nu ne spun „vânătorii de organe necrofili“?

Nu ne spun că singura legislație europeană în domeniu este Protocolul adițional al Convenției de la Oviedo care acceptă toate sistemele de recoltare de organe de la cadavru. În prezent în lume există două sisteme de donare a organelor de la cadavru în funcție de exprimarea consimțământului, și anume: sistemul opt-in (SUA, Marea Britanie, Germania, Australia, România etc.), în care recoltarea se face doar cu consimțământul informat al donatorului sau al familiei și sistemul opt-out, care permite donarea în baza consimțământului prezumat (Spania, Austria, Belgia etc.).

În sistemul opt-in se pleacă de la premiza că demnitatea persoanei se respectă și după moarte și că aceasta nu dorește să-şi doneze organele după moarte. Recoltarea este permisă doar în baza dorinţei de a dona exprimată anterior decesului prin consimțământ informat sau de către membrii familiei după deces. Aceasta nu înseamnă că membrii familiei sunt „proprietarii“ cadavrului, ci că ei cunosc mai bine dorința decedatului (consimțământ substituit).

Sistemul opt-out se bazează pe premiza că după moarte corpul aparține statului și într-o etică materialist-utilitaristă există o datorie de a fi utili altora. Se consideră că oamenii doresc să-şi doneze organele după moarte.

Totuși cetăţenii au posibilitatea de a-şi înregistra dorinţa de a nu-şi dona organele după deces, dar neînregistrarea opoziției față de donare echivalează cu acordul pentru recoltare (se prezumă că donarea de organe este acceptată). Implementarea în practică a sistemului opt-out diferă în funcție de gradul de implicare a membrilor familiei în decizia de donare. În varianta soft (care se aplică în Spania), organele se pot recolta dacă nu a fost înregistrată opoziţia pacientului faţă de donare, dar membrii familiei sunt întrebați dacă cunosc vreun motiv pentru care decedatul s-ar fi opus donării.

„Vânătorii de organe necrofili“ nu ne spun nimic despre faptul că introducerea consimțământului prezumat nu rezolvă problema penuriei de organe. Problema principală în transplant este discrepanța majoră între cererea de organe și oferta mică a acestora, și de aici la selectarea beneficiarului. De exemplu, în SUA doar unul dintre 17 pacienți înscriși pe listele pentru transplant găsește un organ disponibil. Din această cauză a apărut un trafic ilegal sau „semi-legal“ de organe.

Nu trebuie decât să semnalăm abuzurile dovedite din China în care prizonierii de conștiință au devenit donatori fără voie (vii sau morți) de organe. Raportul între cerere și ofertă este atât de disproporționat încât și în țările care au acceptat consimțământul prezumat, organele recoltate de la vii și morți nu acoperă decât până la maximum 30% din cerere. Nu ne spun că studiile științifice leagă rata de donare de organizarea sistemului și de educație, arătând că forma de consimțământ are o influență minimă.

„Vânătorii de organe necrofili“ omit să spună că Biserica Creștină a susținut transplantul de organe. Poziția Bisericii Ortodoxe Române este exprimată astfel: „Moartea, ca despărțire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un obiect, care să poată fi folosit după bunul plac al unor terțe persoane.

Transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creștină a celui ce dăruiește și împlinirea ei în iubirea celui care primește“. Papa Ioan Paul al II-lea, lacel de-al XVIII-lea Congres Internațional al Societății de Transplant (Roma, 2000), a adresat oamenilor invitația de a-și dona organele după moarte pentru a salva viața altor oameni, fără interese materiale sau de altă natură.

„Vânătorii de organe necrofili“ nu ne spun despre discriminarea populațiilor sărace și despre încălcarea autonomiei individului. În proiectul de lege, se precizează că asigurații trebuie să-și manifeste dezacordul expres la medicul de familie, iar neasigurații printr-un act notarial. Închipuiți-vă deci că populația săracă, care nu este cuprinsă în sistemul asigurărilor medicale se va adresa notarului, va plăti actul notarial (renunțând la alte nevoi) și va purta actul notarial asupra sa, aceasta fiind singura modalitate de a nu deveni donator fără voie.

„Vânătorii de organe necrofili“ nu spun nimic despre prevederile din actuala lege (incluse după modelul din SUA) potrivit cărora se poate introduce cardul de donator, adică o persoană din timpul vieții își manifestă voința de a dona organele după moarte. Dacă s-ar aplica această prevedere, „vânătorii de organe“ ar trebui chiar să muncească, să informeze populația și să obțină acceptul cetățenilor.

Sistemul consimțământului prezumat are o serie de aspecte problematice, pornind de la însăși prezumția pe care se bazează, și anume: aceea că oamenii doresc să-și doneze organele după moarte. Această prezumție este contrazisă de studii care arată că există diferențe între exprimarea dorinței de a dona și trecerea propriu-zisă la act. Deși susținătorii sistemului opt-out consideră că recoltarea pe baza consimțământului prezumat poate duce la creșteri semnificative ale ratei donării de organe cadaverice, în practică s-a dovedit că nu este așa și că mai importantă este organizarea sistemului. Există chiar riscul ca introducerea consimțământului prezumat fără a se crea mai întâi și în paralel o atmosferă socială favorabilă donării, să determine o reacție opusă, respectiv scăderea ratei donării.

Consimţământul prezumat poate genera abuzuri, favorizând încălcarea autonomiei pacienţilor. În plus, acceptarea consimțământului prezumat ar putea duce la știrbirea încrederii pacienților în medici, în condițiile în care ei, pacienții, ar putea avea credința că odată ajunși într-o stare critică, vor valora mai mult morți decât vii. Într-o societate conflictuală, cum este societatea românească, în care în mod constant se promovează neîncrederea în sistemul de sănătate, introducerea consimțământului prezumat ar pune în pericol însăși funcționarea sistemului de transplant. Închipuiți-vă iarăși cum tot felul de tolontani, voiculești, „lideri de opinie“ și prompteriste vor înfiera activitatea medicilor, afirmând fără probe că un pacient a fost lăsat să moară pentru a i se recolta organele. Sună plauzibil, nu-i așa?

În concluzie, acceptarea consimțământului prezumat nu ar face altceva decât să introducă în populație un sentiment de neîncredere în activitatea medicală și să deschidă o poartă spre eventuale abuzuri. Bineînțeles, însoțite de o scădere a numărului de donatori.

Autor: Vasile Astărăstoae

Sursa: România Liberă