Maramureşul din ziare

Cărţile de istorie se scriu, temeinic, după ce evenimentele se aşază. Şi mai ales după ce actorii şi martorii dispar. Aici intervine rostul major al istoricului. Dar până la cartea de istorie ce se întâmplă? Aţi ghicit: ziarele îşi fac datoria! Ele sunt memoria activă, consemnată imediat, la temperatura zilei. Pe lângă documentele de cancelarie, presa este un izvor preţuit de istorici. Pe ştirile din ziare ne rezemăm şi astăzi. Am spus toate acestea pentru ajunge la o carte mare, în toate felurile, apărută în acest An Centenar la Editura „Valea Verde”, 2018 (director Ion Mariş), din Marmaţia. Este vorba de volumul: ”MARAMUREŞUL-ZIARE ŞI ZIARIŞTI, de la începuturi până în 1945”. Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu virtuţi dovedite, IOAN ARDELEANU-PRUNCU.

În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat şi neştiut al Maramureşului Voievodal, având reşedinţa, din ultimele veacuri, în Marmaţia. (S-a propus ca Sighetul să se numească Marmaţia). Este şi o replică inteligentă dată celor care au epuizat destinul acestui spaţiu, cu rezonanţă istorică, în câteva clişee. Care au făcut mari deservicii cunoaşterii profunde şi adevărate a istoriei locului de unde au descălecat voievozi. Cărţile fundamentale despre Maramureş, puţine şi ele, aveau o circulaţie restrânsă din raţiuni cunoscute.

Aşa că istorici vrednici (Ioan Mihalyi de Apşa ori Alexandru Filipaşcu) au simţit nevoia să folosească presa pentru luminarea celor mulţi. Autorul nostru a cercetat cu acribie colecţii de ziare şi reviste, decupând ştiri şi articole care ilustrează vuietul ideilor de aspiraţie naţională, dar şi atmosfera cazinourilor vremii. A reuşit ceea ce şi-a propus: să ne redea imaginea Maramureşului, oglindită în presa din Marmaţia. Adică, Maramureşul din ziare. La loc de cinste se află “Graiul Maramureşului”, prima perioadă (1932-1940).

După 12 ani de trudă, Ioan Ardeleanu-Pruncu a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea acestui spaţiu istoric într-o perioadă dificilă. Când se pregătea să iasă din crisalida vremelnică pentru a prinde cadenţa Patriei-Mamă. În acea perioadă, s-a întâmplat şi explozia presei româneşti în Maramureş. Înainte, societăţile de lectură tipăreau timide periodice în limba română. Din carte aflăm câte piedici a pus administraţia maghiară pentru aprobarea statutului Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. Multe din zbaterile vremii şi-au găsit ecou în paginile ziarelor. Autorul constată că au existat ziarişti vertebraţi, care puteau fi calomniaţi, dar mai greu de şantajat. De altfel, o bună parte a lucrării este dedicată celor care au creat publicaţii, dar şi celor înzestraţi cu har, curaj publicistic şi răspundere pentru limba română.

În zugrăvirea celor 46 de portrete, autorul a aplicat metoda obiectivităţii. După cum singur mărturiseşte, a creionat ”portrete normale, cu umbre şi lumini, acoperind atitudini şi fapte de mare eroism, dar şi momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoştinţa cuvenită fiecăruia”. Stă sub egida lui Tacit: sine ira et studio. Tomul este şi un document al relaţiilor dintre intelectualii maramureşeni şi cei din România Mare. Ne demonstrează că am fost conectaţi la pulsul naţional al vremii. Elitele maramureşene, venite în mare parte din lumea satului, ştiau de punctele preşedintelui american Wilson.

Volumul semnat, şi îndelung lucrat, de Ioan Ardeleanu-Pruncu alungă viziunea care ne plasa într-un colţ uitat de lume. Doar asemenea cărţi recuperează generaţiile Maramureşului. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil, ori reproduceri de texte greu de găsit. Doamne, câtă tenacitate pentru a împlini un ideal! El vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au ştiut ce-i greul. Dar au putut să-l dovedească. Aşa, această lucrare este prima care tratează presa din Maramureşul Vechi la dimensiunea reală şi cuvenită. Maramureşul de pe cele două maluri ale Tisei. Reînvie harta spirituală a unui Maramureş, acum muşcat, în care relaţiile dintre oameni nu erau stingherite de apa curgătoare. Deşi cu hotar, eram una în cuget şi simţiri.

Cum ziceam cu prilejul lansării cărţii în Marmaţia, este o lucrare care uneşte neamuri. Şi asta pot face ziarele! Pentru mine cartea este de excepţie. Şi metaforele mi-au amuţit în faţa rigorii ei. A fost sortită să cinstească profund Centenarul. Dar şi pe autorul ei, la cei 75 de ani de viaţă. Istoricul Ioan Aurel-Pop, preşedintele Academiei Române, scrie în prefaţă: ”Întreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului şi relevă valori aproape uitate”.

Jurnalistul din mine acordă autorului Marele Premiu al demnităţii profesionale.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului