Undeva, într- un cătun de oraș
aglomerat, un copil zgribulit de dor, a așternut
pe hârtie următoarele rânduri:
– Oare, de ce nu am și
eu un Moș Crăciun?! În fiecare an îi cer moșului
să facă cumva să-i aducă pe mama și pe tata acasă, din
străinătate, iar el îmi lasă, parcă în ciudă, aceleași
pachete cu dulciuri cumpărate la ofertă. Oare, el nu a fost părinte?! Oare, el
nu știe că eu am mai multă nevoie de cineva care
să mă asculte și pe mine, care să fie cu mine când mi- e
greu?! Ce să fac cu o casă tot promisă pe care o urăsc dinainte de a fi gata?!
Oare, moșul nu poate vorbi cu mama și
cu tata să le spună că nu trebuie să se îngrijească atât de mult de bani, cât
mai ales de mine?! Ce să mai facă cu banii, dacă pe mine m-au pierdut? Oare m-
au scos din inima lor?!
Până la urmă moșule,
să știi că prezența
ta, este doar pentru cei care cred în tine. Eu nu mai știu
ce să cred. Undeva, acolo sus, un fost copil ca și
mine, mă înțelege cel mai bine. Îl cheamă Iisus Hristos.
El îmi ține de cald și
de sfat. Măcar atât am și eu, pe lângă dorul de
părinții mei. Te las moșule,
că simt că mă ia somnul și vreau să adorm în gând cu
părinții mei. Pa.
Sebastian Cătălin Hogea, preot păcătos
P.S. În spatele acestor rânduri, stau multe mărturii
cutremurătoare auzite și văzute de mine. Oare,
până când?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu