Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1
Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.
În drumul nostru spre întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Biserica ne-a rânduit câteva duminici semnificative, adevărate popasuri duhovnicești, pentru a ajunge cu bine la finalul călătoriei.
Prima duminică, borna zero, este închinată Ortodoxiei, prin care înțelegem că dreapta credință este temelia vieții noastre duhovnicești. Fără acest reper istoric și dogmatic se nasc confuzii, astfel încât din necunoaștere putem opina că toate credințele sunt bune.
A doua duminică, închinată Sfântului Grigorie Palama, ne luminează drumul cu o lumină care nu este din lumea aceasta. Sfântul Grigorie este cel care ne învață că Dumnezeu nu stă undeva departe, retras în cer, ci Se face accesibil și devine apropiat credincioșilor prin energiile Sale necreate. Fără concretețea teologiei palamite se pierd urmările înomenirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, Se face cunoscut lor.
A treia duminică este închinată Sfintei Cruci, cea care marchează jumătatea drumului. Despre această duminică vom vorbi în cele ce urmează.
Astfel, crezând drept și cunoscându-L pe Dumnezeu, auzim glasul Evangheliei: „Oricine voieşte să vină după Mine…”. După cum începe Evanghelia, înțelegem că omul a fost creat de Dumnezeu ca partener de dialog, ființă liberă, cu capacitatea de a voi sau a refuza prezența Lui.
Un Dumnezeu care te obligă să-L cauți, acela nu te poate cuceri
În aceasta constă măreția lui Dumnezeu: de a fi urmat doar din dragoste, nu din teamă de pedeapsă, nu din frică de iad. Să ne gândim puţin la libertatea pe care a avut-o Adam în Rai. Atunci când Dumnezeu a dorit să-l statornicească (pe Adam) în bine, pentru ca omul să devină nemuritor, i-a oferit testul iubirii sau testul fidelității: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17). Porunca a fost simplă, chiar ajutătoare. Este asemănătoare cu ceea ce spune mai târziu dătătorul Legii, prorocul Moise: „Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul… Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronomul 30, 15, 19). Adam preferă neascultarea, în spatele căreia se naște un ocean de consecințe nefaste, de transformări pentru ființa umană și pentru întreaga creație. Astfel, Adam, în mod liber, nu ascultă de Dumnezeu și devine muritor. A fost nevoie de un Nou Adam, care să asculte de Dumnezeu și să moară și El pe nedrept pentru a zădărnici puterea morții și a învia. În acest context înțelegem cuvântul adresat de Mântuitorul Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine…” Pentru a-L urma pe Mântuitorul Hristos este necesar să dorim acest fapt. Apoi, urmează pasul doi: lepădarea de sine.
Din punct de vedere psihologic, nu există o definiție clară a sinelui. Este parte a personalității noastre, se formează de către minte imediat după naștere; este rezultatul omului în relația cu mediul înconjurător și cu alți oameni. La nivel academic, C.G. Jung spune: Sinele este considerat cel mai important, dar și cel mai greu de înțeles dintre arhetipuri. Sinele este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice al refulărilor.
Din punct de vedere teologic, sinele este adâncul ființei noastre, componentă a sufletului, componentă a personalității umane. Înainte de cădere, sinele lui Adam era luminat, găsindu-și bucuria și plăcerea în a-L contempla pe Dumnezeu. După cădere, structura lăuntrică a omului, sufletul, a fost afectat la nivel de rațiune, sentiment și voință (include și sinele), iar trupul cunoaște suferința, boala și apoi moartea. Ei bine, cum Adam cuprinde întreaga omenire în sine, am devenit moștenitorii unor consecințe care și nouă ne-au afectat sinele. Într-unul dintre volumele Ne vorbește părintele Cleopa, marele duhovnic spunea: „Iubirea de sine are multe fiice: lauda de sine, părerea de sine, cugetarea de sine, îndreptățirea de sine…”.
La rândul său, Evagrie Ponticul, părinte al pustiei egiptene, vorbește despre cele opt gânduri ale răutății, între care șase dintre ele afectează cu predilecție sinele: (lăcomia pântecelui, desfrânarea), iubirea de arginți, mânia, tristețea, trândăvia, slava deșartă și mândria. Sinele, deci, fără Dumnezeu devine un ego împătimit, iar omul în structura lui dihotomică trup – suflet devine cu totul teluric, gol de demnitatea sa cerească. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trupuri (Facerea 6, 3). Pe acest sine „bolnav” dorește Dumnezeu să-l lepădăm. Când ne „venim în sine”, semănăm cu fiul risipitor care a avut pocăința și totodată curajul de a se întoarce la Tatăl, la iubirea Lui. În această pildă a întoarcerii fiului risipitor avem de-a face cu un „sine” dezorientat, debusolat, depărtat de izvorul harului, ca mai apoi să luăm contactul cu un sine vindecat, revenit în albia firescului.
În educația actuală a copiilor se pune accentul tot mai mult pe dezvoltarea personală, unde se vorbește de stima de sine și încrederea în sine, care au un rol benefic în dezvoltarea sănătoasă a copilului. Însă această educație poate distorsiona înțelesul profund al relației copilului cu alți oameni și cu natura înconjurătoare, dacă nu este grefată pe învățătura Bisericii. Iar dacă părinții copiilor sunt fără nici o legătură cu Biserica, atunci dezvoltarea copiilor va avea de suferit în plan spiritual. Este adevărat, vor fi dotați intelectual, chiar și emoțional, dar nu spiritual.
Lepădarea de sine – pentru cel care vrea să-L urmeze pe Hristos – este tăierea voii proprii. Adică, ești pus să faci voia altuia. Monahul este cel care încearcă această experiență în virtutea voturilor monahale pe care le-a depus, între care se află și ascultarea. Cel care ascultă de altcineva (decât de sine însuși) își curăță sinele de aroganță și mândrie. Doar așa te poți naște din nou în duh. În familie, supunerea soților unul altuia în duhul lui Hristos aduce aceleași transformări lăuntrice, mântuitoare. Tăierea voii ne conduce în „pridvorul” smereniei și începem nu numai să-L urmăm pe Hristos, ci și să-I semănăm: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
„… să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
A ne lua crucea înseamnă a ne asuma viața pe care o avem, a accepta ce ne rezervă viața: neajunsuri, nereușite, boli, relații de familie nedorite. Cine urmează Domnului poate duce crucea vieții sale mai ușor, pentru că El ne ajută să ne purtăm crucea. Modelul nostru este Mântuitorul Iisus Hristos. El a intrat în istoria lumii, și-a asumat Crucea omenirii și a trăit așa cum ar fi trebuit să trăiască Adam, în ascultare de Dumnezeu. Iar cele care au intrat în firea umană căzută – suferința, boala și moartea – nu mai au putere implacabilă asupra fiilor lui Dumnezeu: „Crucea lui Hristos este izvorul tainelor noastre” spune Fericitul Augustin. Desigur, Domnul Iisus Hristos nu S-a făcut om ca să scoată umanitatea din hotarele ei firești. Oamenii tot suferă, tot se îmbolnăvesc, tot mor, însă asumarea acestora devine crucea noastră sfințitoare și mântuitoare. Așa ajungem la Înviere. Din această perspectivă, nu poate exista înviere fără asumarea crucii personale. Bunăoară, există cruce a suferinței, a bolii și a morții și fără Mântuitorul Iisus Hristos. Așa se explică de ce în lumea occidentală se cere cu insistență eutanasierea oamenilor aflați în stadii avansate de boală. Mentalitatea poate fi înțeleasă deoarece suferința nu este atenuată de credința și nădejdea în Iisus Hristos, iar crucea purtată de noi nu mai este nimicirea păcatului, cum spunea Avva Isaia. În plus, fără Dumnezeu nu înțelegi de ce trebuie să suferi. Toate neplăcerile vieții și la final moartea – fără viziunea hristică – reprezintă un nonsens.
Cine se pierde pe sine pentru Dumnezeu, de fapt, se câştigă
Sufletul – psyche – este un cuvânt cu multiple sensuri atât în Sfânta Scriptură, cât și în literatura patristică. Este asimilat uneori cu înțelesul de viață. Mitropolitul Bartolomeu Anania propunea o traducere a textului mai accesibilă: Cel ce ține cu orice preț să-și salveze viața, acela își va pierde sufletul. Iar cel care-și pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acela își va salva sufletul.
Cine nu dorește să renunțe la omul cel vechi, la omul împietrit, altfel spus, va căuta să trăiască fără Dumnezeu, acela își va pierde viața… veșnică. Sau sufletul. Ce i se spune îngerului Bisericii din Sardes: „Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești, dar ești mort…” (Apocalipsa 3, 1). Iar cel care își va pierde viața trupească – cu toate înțelesurile și sensurile ei – pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela o va salva fiindcă El, Domnul este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 7). Oricum, viața aceasta limitată și trecătoare o putem prelungi, însă ea se va sfârși până la urmă. Deci, cum ar trebui să trăim? Ne ajută Sfântul Apostol Pavel … „cei ce plâng să fie ca și când n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și când nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și când n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul lumii acesteia trece” (1 Corinteni 7, 30-31). Pentru un astfel de om – l-aș numi duhovnicesc -, lumea aceasta nu mai este ultimul sens pentru existenţă.
Lecturând viețile sfinților martiri, ne dăm seama că ei nu și-au cruțat viața vremelnică pentru numele lui Hristos. Întreaga Ortodoxie laudă tăria sufletelor lor.
E nevoie să recunoaștem că cel mai aproape de înțelesul Evangheliei de astăzi sunt cei care au ales viața monahală, care este și ea un alt fel de martiraj. Au reușit să se detașeze de tot ceea ce este mărginit și peren, ca nu cumva viața lor să fie cucerită de lume și de frumusețile ei și astfel să piardă partea cea mai prețioasă a ființei lor: sufletul.
Mai departe, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată care este valoarea sufletului în comparație cu toate bogățiile lumii. Pentru Dumnezeu, lumea întreagă nu valorează cât un suflet de om, chiar păcătos: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 7), deoarece sufletul e de natură spirituală, nemuritoare, iar întregul univers are finalitate pentru că e mărginit și material: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).
Astfel, din referatul biblic cu privire la facerea omului, observăm că, între toate făpturile Sale, Dumnezeu acordă cea mai mare cinste omului, fiind creat după chipul Său (Facerea 1, 27). Aceasta arată că omul este mai presus de întreaga creație prin sufletul său. Pierderea sufletului înseamnă eșecul vieții umane. Mulți dintre Sfinții Părinți au avut o viață atât de austeră, tocmai pentru a nu fi amăgiți de lumea înconjurătoare: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12). Au găsit metode pentru ca viața lor – chiar dacă se desfășura pe pământ – cu sufletul, cu mintea și cu inima să fie în cer. De pildă, Sfântul Arsenie cel Mare avea un craniu în chilie și de câte ori se întorcea de la slujbele Bisericii, spunea: „Arsenie, așa vei ajunge și tu!”. Făcea acest lucru pentru a alunga din sufletul său orice gând viclean și nefolositor, iar trufia și mândria erau învinse prin gândirea la moarte.
După ce părăsește trupul, sufletul merge înaintea Dreptului Judecător și nu există ceva din lumea aceasta care ar putea să-l răscumpere, ci doar credința dreaptă și faptele iubirii în numele lui Hristos săvârșite în timpul vieții îi vor da șansa mântuirii.
După Sfântul Nicolae Velimirovici, să te rușinezi de Dumnezeu este echivalent cu a te îndoi de Întruparea Lui din Sfânta Fecioară Maria, de dumnezeirea Lui. Mai mult, să ne amintim de primele opt secole creștine, în timpul cărora s-a fixat dogma Bisericii, și de nenumăratele lupte și frământări teologice care s-au dus pentru ca Evanghelia să nu aibă parte de interpretări eronate, de dezbinări.
Sfântului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i s-a arătat în vedenie Domnul Hristos cu cămașa zdrențuită. Acesta Îl întreabă: „Mântuitorule, cine Ți-a sfâşiat cămașa? Arie cel fără de rușine Mi-a rupt-o!”
Mântuitorul Hristos rămâne prezent în inimile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt, care face vii cuvintele Lui. Nu putem despărți pe Hristos de cuvintele Lui, deoarece El Însuși este Logosul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1-2).
„Iată, Eu vin curând şi plata Mea este cu Mine!”
Expresia „cel care se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam desfrânat și păcătos…” este ușor nepotrivită pentru că a fi desfrânat înseamnă automat a fi păcătos. Însă cum se explică? Din punctul de vedere al Vechiului Testament, desfrânat era considerat cel care renunța la Dumnezeu și se închina idolilor, dumnezeilor străini. Un idolatru este de fapt un desfrânat. De multe ori, relația poporului ales cu Dumnezeu este comparată cu relația dintre mire și mireasă. Majoritatea suferințelor îndurate de poporul evreu au avut loc ca urmare a infidelității lor față de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob. Oricine renunța la Dumnezeu făcea desfrânare, aşa cum spune prorocul în Legea Veche: „Acestea zice Domnul Dumnezeu: pentru că M-ai uitat și te-ai întors de la Mine, de aceea suferă și tu pentru nelegiuirea ta și pentru desfrânarea ta (…) S-au desfrânat cu idolii lor” (Iezechiel 23, 35).
În zilele noastre, poate cele mai exacerbate păcate sunt: răutatea între oameni și desfrânarea. După unii tâlcuitori ai cărții Apocalipsa, cifra 666 simbolizează trei mari patimi care vor domina omenirea de la sfârșitul veacurilor: răutatea între oameni, desfrânarea și necredința. Desfrânarea, conform cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, îi închide omului perspectiva spirituală, deoarece îl leagă strâns de materie, îl fixează în iubirea de sine și îl face obraznic față de valorile Evangheliei, care prin natura lor veșnică mustră în mod direct viața pătimașă.
Finalul pericopei evanghelice este mângâietor pentru cei care au ascultat ce înseamnă să-I urmezi lui Hristos. Aceștia vor avea parte de viața veșnică, adică de Hristos și de Împărăția Lui. Pe de o parte, Împărăția lui Dumnezeu au simțit-o toți cei care au beneficiat de vindecările minunate săvârșite de Mântuitorul Hristos asupra lor: orbii din naștere, paraliticii, leproșii. Aceștia au pregustat din lumina Împărăției. Apoi, Sfinții Apostoli Petru, Iacob și Ioan, pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față, au văzut Împărăția lui Dumnezeu, iar pacea și starea de bucurie trăite l-au făcut pe Sfântul Apostol Petru să spună: „Bine ne este nouă să fim aici” (Matei 17, 4). Mai târziu, la Cincizecime, S-a pogorât Duhul Sfânt și i-a umplut pe Sfinții Apostoli cu putere de sus. Și exemplele pot continua.
Noi putem fi la rândul nostru martori ai Împărăției lui Dumnezeu încă din viața aceasta, dacă ne îngrijim de cele netrecătoare. Sufletele noastre sunt prețioase, iar cei care le vor oferi Mântuitorului Iisus Hristos și Evangheliei Sale le vor salva pentru viața veșnică. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pr. Dr. Adrian Niţă – 22 Martie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu