Aşa
că am purces cu creionul în mână la lectura volumului de versuri al Ioanei
Cîrneanu „Eternitatea unei clipe” (Editura „eCreator”, Baia Mare). L-am citit,
apoi am recitit tot ce am subliniat şi mi-a plăcut. Şi am rămas cu câteva
lucruri poetice, valabile pentru... eternitate.
Poetei
îi place toamna, vrea, asemeni reginei bogate a anotimpurilor, să ia laurii, însă
e atrasă și de clipă, clipe, minute, iubește viaţa întreagă, tot ceea ce face
sufletul să înflorească. Există la Ioana Cîrneanu şi un fin, de bună calitate,
narcisism, durat în cadrele sublimului feminin, așa, ca un încântec primăvăratic.
Versurile
sunt de o prospeţime încântătoare, asemeni gândirii ei, proclamă faptul că
natura te ajută să-ţi cureţi calea bătătorită sau nu de alţii, să-ţi aduni
puterile pentru a iubi (cu o putere dată de Creator) intens, că doar oamenii
care privesc atent schimbările zilnice ale naturii-mamă, pot să-şi limpezească
gândurile şi să zboare înspre înaltul cerului, lăsând altora nălucile.
Poveştile
lirice ale Ioanei Cîrneanu au filon filosofic-interogativ: „Te rog
povesteşte-mi ceva / despre acea despletită stea, / mângâie cuta gândului, / alungă
himerele oarbe ale oglinzilor / şi spune-mi / ce suntem atunci când nu suntem”
(Definiţia tăcerii); „De ce tot ce e
viu se trece, / De ce culorile se trec în tern, / De ce iubirile apun şi-i
rece...” (Neînţeles omenesc...) „Cât
de toamnă îmi e azi de tine / Am salbă de nori şi cerul mi-e icnet, / Pastelul se trece în negre
suspine / Visul din vară rămâne-amanet...” (Cât
de toamnă de tine...). Sufletul poetei e un depozit de sentimente de
patrimoniu, prețioase: „când te plimbi prin ungherele sufletului / ca prin
încăperile unui muzeu, / te uiţi la tine şi de întristezi a milă / şi-ai vrea
să zâmbeşti, / atunci de fapt în tine îşi face loc gândul Domnului / care te
prinde de mână / şi te duce spre soare...” (Muzeu);
iubirea şi credinţa sunt cele două coordonate care o călăuzesc și îi dau
speranţă: „Poate ar fi trebuit să-ncepem cu sfârşitul / pasul să-l călcăm
înapoia pasului / trupurile să le dezbrăcăm de umbră / iubindu-ne fără iubire /
despărţindu-ne fără despărţire / poate atunci apusul ne-ar fi fost răsărit...” (Poate); „Însemnaţi de îndoială / Cu
stigmatul pe frunte / Ne privim cu sfială / Din aduceri aminte, // Plânge cerul
a vină / Noi tăcuţi ascultăm / Jalea-n noi, cum suspină / Şi-amândoi
ne-aşteptăm...” (Depărtare).
Scriitoarea
vorbeşte despre viaţă terestră, moarte, și eternitate, despre iubire, doruri, speranţă,
vise și regrete, anotimpuri (cu toamne, mai ales) și neîncetat unduiește în
frază zbuciumul sufletului ei. Vers de vers, vers cu vers, există peste tot
ceva magic, șeherezadic, ceva care „eternizează clipa” făcându-te să nu te
opreşti din citit decât ca să mergi cu gândul departe.
Scrise
în vers alb dar şi în vers clasic, poemele seduc cititorul atât prin farmecul
scriiturii (formă), cât și prin problematică, sinceritatea şi luciditatea
verdictelor (fond).
De
remarcat şi grafica cărţii, realizată tot de autoare!
Gelu Dragoş,
UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu