Ioana Cîrneanu ne invită la eternizarea sufletului

 Eram curios să văd cum apare pentru poeta Ioana Cîrneanu „eternitatea unei clipe”, mai ales că şi-au dat cu părerea despre autoare nume prestigioase precum: Daniel Marian, Daniel Luca, dr. Constantin Miu, Nicolae Toma şi Zully Mustafa, Ioan Romeo Roșiianu (acesta din urmă fiind și editorul și cel care semnează cuvântul de prezentare de pe coperta a patra).

Aşa că am purces cu creionul în mână la lectura volumului de versuri al Ioanei Cîrneanu „Eternitatea unei clipe” (Editura „eCreator”, Baia Mare). L-am citit, apoi am recitit tot ce am subliniat şi mi-a plăcut. Şi am rămas cu câteva lucruri poetice, valabile pentru... eternitate.

Poetei îi place toamna, vrea, asemeni reginei bogate a anotimpurilor, să ia laurii, însă e atrasă și de clipă, clipe, minute, iubește viaţa întreagă, tot ceea ce face sufletul să înflorească. Există la Ioana Cîrneanu şi un fin, de bună calitate, narcisism, durat în cadrele sublimului feminin, așa, ca un încântec primăvăratic.

Versurile sunt de o prospeţime încântătoare, asemeni gândirii ei, proclamă faptul că natura te ajută să-ţi cureţi calea bătătorită sau nu de alţii, să-ţi aduni puterile pentru a iubi (cu o putere dată de Creator) intens, că doar oamenii care privesc atent schimbările zilnice ale naturii-mamă, pot să-şi limpezească gândurile şi să zboare înspre înaltul cerului, lăsând altora nălucile.

Poveştile lirice ale Ioanei Cîrneanu au filon filosofic-interogativ: „Te rog povesteşte-mi ceva / despre acea despletită stea, / mângâie cuta gândului, / alungă himerele oarbe ale oglinzilor / şi spune-mi / ce suntem atunci când nu suntem” (Definiţia tăcerii); „De ce tot ce e viu se trece, / De ce culorile se trec în tern, / De ce iubirile apun şi-i rece...” (Neînţeles omenesc...) „Cât de toamnă îmi e azi de tine / Am salbă de nori şi cerul  mi-e icnet, / Pastelul se trece în negre suspine / Visul din vară rămâne-amanet...” (Cât de toamnă de tine...). Sufletul poetei e un depozit de sentimente de patrimoniu, prețioase: „când te plimbi prin ungherele sufletului / ca prin încăperile unui muzeu, / te uiţi la tine şi de întristezi a milă / şi-ai vrea să zâmbeşti, / atunci de fapt în tine îşi face loc gândul Domnului / care te prinde de mână / şi te duce spre soare...” (Muzeu); iubirea şi credinţa sunt cele două coordonate care o călăuzesc și îi dau speranţă: „Poate ar fi trebuit să-ncepem cu sfârşitul / pasul să-l călcăm înapoia pasului / trupurile să le dezbrăcăm de umbră / iubindu-ne fără iubire / despărţindu-ne fără despărţire / poate atunci apusul ne-ar fi fost răsărit...” (Poate); „Însemnaţi de îndoială / Cu stigmatul pe frunte / Ne privim cu sfială / Din aduceri aminte, // Plânge cerul a vină / Noi tăcuţi ascultăm / Jalea-n noi, cum suspină / Şi-amândoi ne-aşteptăm...” (Depărtare).

Scriitoarea vorbeşte despre viaţă terestră, moarte, și eternitate, despre iubire, doruri, speranţă, vise și regrete, anotimpuri (cu toamne, mai ales) și neîncetat unduiește în frază zbuciumul sufletului ei. Vers de vers, vers cu vers, există peste tot ceva magic, șeherezadic, ceva care „eternizează clipa” făcându-te să nu te opreşti din citit decât ca să mergi cu gândul departe.

Scrise în vers alb dar şi în vers clasic, poemele seduc cititorul atât prin farmecul scriiturii (formă), cât și prin problematică, sinceritatea şi luciditatea verdictelor (fond).

De remarcat şi grafica cărţii, realizată tot de autoare!

Gelu Dragoş, UZPR