Motto:
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem...
(Revedere de M. Eminescu)
Înțelegem din motto-ul eminescian că, foarte important
pentru omenire (națiuni, popoare, comunități, familii), este ca omul să se țină
locului, adică să fie aidoma stejarului, cu În tot răul este-un bine,
ce pe om în viață-l ține!/țara care l-a zămislit și hrănit, nicidecum aidoma răchiții, ce se adaptează
la repezeală oriunde, numai un strop de umezeală să găsească.
Intenția mea nu-i aceea de-a ofensa, ci de-a
conștientiza, căci se știe prea bine că stejarii rămași pe plaiurile mioritice
(mulți dintre ei bătrâni și scorburoși) au fost siliți de noile împrejurări
demonocratice, tocmai de aceea antinaționale, ale istoriei noastre pragmatice,
să facă față urgiilor iscate de globalism, timp în care „răchițile”
românismului în mare suferință au pribegit până la marginile pământului pentru
a se alimenta cu amăgitoarele resurse ale consumului, confortului și
comodității.
Iar acuma, când coronavirusul (prima formă de război
mondial neclasic, mai exact de război psihologic și biologic) își face de cap
pe întrega planetă, cu toate că omenirea a fost avertizată de către Organizația
Mondială a Sănătății (OMS) încă din luna martie a anului trecut (apropo, de
unde știa OMS cu aproximativ un an înainte?!) că urmează să fie pusă la grea
încercare de un necruțător virus, taman acuma mulți dintre compatrioții noștri,
mai mult sau mai puțin înstrăinați, și-au (re)adus aminte de România și revin
în țară cu zecile de mii. Cică sunt cetățeni români (nimeni nu neagă acest
lucru) și România, țara pe care au părăsit-o pentru un mai bine iluzoriu, are
obligația (sic!) să-i apere de acest invizibil vrăjmaș, întrucât au contribuit
cu miliarde de euro (!) la bugetul statului.
Fără supărare, dar eu am spus-o și cu alte ocazii că,
pentru a merita cu adevărat rangul de vrednic cetățean, locuitorul pe aceste
meleaguri și expatriatul din proprie inițiativă trebuie să îndeplinească
cumulativ două condiții esențiale: (1) să aibă minimul de educație
trebuincioasă alegătorului integru și cu discernământ; (2) să știe odată pentru
totdeauna că are nu numai drepturi în țara care l-a născut, ci și obligații,
iar obligațiile moral-cetățenești se situează mult deasupra drepturilor în
vremuri de cumpănă (precum cele create de coronavirus), noi toți trebuind să
avem în minte eroica idee a sacrificiului suprem întru salvarea nației și a
speciei umane.
Or, despre grosul repatriaților români din aceste vremuri
de coșmar pentru întreaga omenire, sunt bine-cunoscute o serie de lucruri deloc
măgulitoare:
a)Nu doar că o bună parte dintre ei nu contribuie cu
nimic la bugetul consolidat al statului (cu ce să contribuie unul care trăiește
din expediente și/sau din „lovituri” certate cu legile de pretutindeni?!), dar
în țara de origine fie nu-și plătesc defel contribuțiile financiare, caz în
care au nerușinarea să se laude că sunt descurcăreți, fie le plătesc cu țârâita
și cu mare întârziere, caz în care nu ezită să se plângă la forurile europene
că autoritățile românești dau dovadă de discriminare etnico-rasială! Iar mult
prea tolerantele și timidele noastre autorități, nu numai că-și arată
exasperanta și, la urma urmei, prosteasca neputință în raport cu acești
indivizi și clanurile lor agresive, dar le răsplătesc atitudinea constant
antisocială cu...ajutoare sociale.
b)Tot ce se poate ca printre românii dornici de temporară
repatriere să fie oameni onești, care – acuma când coronavirusul a demonstrat enorma
fragilitate a economiilor naționale și a generat (deocamdată) recesiunea
economică – revin acasă după ce și-au pierdut slujbele în străinătate. Dar dacă
ei au lucrat cinstit și cu acte în regulă, de ce nu rămân în țările unde au
activat și unde ani de zile ar fi trebuit să-și achite contribuțiile la
asigurările sociale și la sănătate? Că
doar în toate aceste țări (Italia, Spania, Franța, Germania, Marea Britanie
etc.) sistemul sanitar este mult mai performant ca cel din România, zdravăn
hulită nu doar pentru asta și nu doar de străinii neprieteni.
Înseamnă că fie unii dintre ei au fost păcăliți de
intermediari și angajatori, fie alții – potrivit spusei „Ce-i în mână nu-i
minciună” – au preferat să lucreze la negru, astfel încasând mai mulți euroi,
așa că acuma ar trebui să dea pentru spitalizare și tratament tot ce au
câștigat înainte, ba încă ceva pe deasupra.
c)Repatriații ar trebui să conștientizeze că nu
constituie o castă superioară (mașinismul, automatele, banii și consumul pe
rupte nu te educă și nu te umanizează!) în raport cu românii rămași în
bătătură, vasăzică au obligația să se supună fără crâcnire fireștilor măsuri de
carantinare și izolare, îndeosebi atuncea când se întorc acasă din zone de mare
risc și astfel (deja contaminați sau posibili purtători ai virusului)
reprezintă un real pericol pentru rudele și cetățenii cu care vin în contact.
Totuși, care-i binele în acest devastator rău planetar?
În primul rînd speranța că - prin credință, distanță socială, atenta igienă a
mâinilor, aerisirea casei și consistenta imunizare cu ajutorul căldurii
soarelui – omenirea va birui această „plagă”, la fel cum a biruit multe alte
plăgi în decursul istoriei sale: ciuma bubonică, malaria, holera, tuberculoza,
gripa spaniolă etc.
Apoi că, după drastica diminuare a circulației de toate
tipurile, prețul combustibilului a scăzut, numărul morților și al
accidentaților s-a redus cu peste 70%, iar locuitorii marilor aglomerații
urbane savurează un aer mult mai curat.
Nu în ultimul rând, locul intens recomandatei socializări
a fost luat de izolarea autoimpusă de conștiință (la foarte mulți de frică) sau
impusă prin ordonanțe, astfel că mereu grăbitul om modern are acuma mai mult
timp să stea cu familia și să-și bucure sufletul cu vitalele daruri ale
Creatorului: râsul și giumbușlucurile copiilor, strălucirea și căldura
soarelui, culorile și parfumurile primăverii, ciripitul păsărelelor, afecțiunea
animalelor de companie.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
2 aprilie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu