Iată
de ce, pentru a nu se repeta aceste cumplite orori ale vremelnicei
atotputernicii umane, ce credea în acele vremuri despre sine că-i providențială
(firește, în pofida avertismentului eclesiastic că „nu este nimic nou supt
soare” și că „totul este deșertăciune”), ele trebuie împărtășite generațiilor
mai tinere prin manuale de istorie necontrafăcută, reviste, cărți cu amintirile
supraviețuitorilor, precizări ale istoricilor obiectivi și bine intenționați
etc.
Pentru
că atrocitățile săvârșite zeci de ani de către tătucul Stalin și haidamacii lui
împotriva cetățenilor sovietici (cu toții neliberi), îndeosebi împotriva
întemnițaților și înlăgăraților, mai apoi (după al doilea război mondial) și
împotriva celor mai vrednici cetățeni ai țărilor intrate, cu incalificabilul
acord al anglo-americanilor, în sfera de influență a Moscovei, nu pot fi
socotite mai puțin barbare ca suferințele îndurate de evrei din partea nemților
și a aliaților acestora (unguri, austrieci, ucraineni etc.) în ghetouri, dar
mai ales în lagărele de exterminare prin gazare. Dimpotrivă, zic eu, dacă nu
sunt minimalizate sau cu bună știință ignorate elementele complementare ale
monstruosului, atunci inumanul stalinisto-bolșevic îl surclasează pe cel
hitleristo-nazist. Din următoarele motive:
1)Dacă,
din fericire pentru milioanele de evrei, nazismul a durat doar 12 ani (din 1933
până în 1945), din nefericire pentru sute de milioane de pământeni, bolșevismul
rusesc a început în octombrie 1917 și - după extinderea lui postbelică în
Europa de centrală și de est (zonă de neîngrădită influență pentru Stalin), în
Asia (China, Coreea de Nord, Mongolia, Cuba), Africa și America latină –
oficial el încetează să existe pe 26 decembrie 1991, dată la care dispare
Uniunea Sovietică: declarația 142-H a Sovietului Suprem al republicilor Uniunii
Sovietice recunoaște independența a 12 dintre acestea și înființarea
Comunității Statelor Independente. Vasăzică, încă din 1989 statele europene,
inclusiv România, aruncă bolșevismul la lada de gunoi a istoriei, dar – unele
mai mult, altele mai puțin sau deloc – rămân cu năravurile, mentalitățile și
structurile securisto-nomenclaturiste ale acestuia. La noi, cel puțin, toate
aceste tare bolșevice s-au adaptat atât de rapid și eficient la cețoasele
vremuri ale postdecembrsimului, încât iată-le atotputernice după trei decenii:
hoții și ciocoii/descurcăreții domnesc, cei mai mulți dintre românii de rând nu
trândăvesc și - totuși - sărăcesc, iar România coruptă și prost cârmuită se
zbate ca peștele pe uscat la coada țărilor din Uniunea Europeană. În tot acest
talmeș-balmeș al preferințelor politico-economice postbelice, nu trebuie uitat
faptul că bolșevismul își continuă aventura istorică atât în formele nițel
edulcorate ale semicapitalismului chinez, cât și în anacronicele forme autarhic-represive
ale Coreei de Nord.
2)Potrivit
„soluției finale”, torționarii naziști și uneltele lor aveau ca scop lichidarea
fizică a evreilor și a tuturor semințiilor neariene (țigani, ruși, polonezi
etc.), inclusiv prin utilizarea antiumanelor metode eugenice, pentru ca astăzi
aceste metode să constituie prima între cele zece „porunci” inscripționate pe
American Stonehenge (Statele Unite, Georgia, regiunea Elberton), care – cică în
numele noii Epoci a Rațiunii – cere urmașilor să mențină umanitatea „sub 500.000.000
de indivizi, într-un echilibru perpetuu cu natura”, adică prin controlarea cu
înțelepciune (!) a reproducerii („porunca” a doua), iar „marii filantropi” ai
lumii (alde Bill Gates, George Soros, David Rockefeller și alții de teapa lor)
s-au întâlnit în secret la începutul mileniului al treilea ca să discute „felul
în care ar putea depăși obstacolele politice și religioase rezistente la
schimbare”!
Spre
deosebire de naziști, torționarii bolșevici se delectau timp îndelungat cu
enormele suferințe psihice și fizice (înfometare, bătăi, foame, frig, carceră,
muncă epuizantă) ale arestaților, îndeosebi după demararea de către autorități
(la noi sub comanda sinistrului general semianalfabet de securitate Alexandru
Nicholschi, alias Boris Grünberg) a criminalelor programe de reeducare, astfel
încât moartea era, în majoritatea cazurilor, o binecuvântare pentru jalnicele
ruine umane (fără voință sau credință), care rezultau cu necesitate din acest detestabil
malaxor politico-ideologic întru nimicirea trupului și sufletului.
3)Naziștii
(mai exact SS-iștii lui Heinrich Himmler) s-au inspirat din vastul sistem
concentraționar sovietic pentru a-și forma propria rețea de lagăre. Da, căci
deși se priveau cu neîncredere unul pe altul, Hitler și Stalin ( cele două superlighioane)
erau la acea vreme în relații atât de ticălos apropiate, încât n-au ezitat
să-și împartă sferele europene de influență prin păcătosul Pact
Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 și apoi, în septembrie același an, să
atace împreună Polonia – nemții dinspre vest, rușii dinspre est...
*
Despre
I.V.Stalin, al doilea război mondial și bolșevizarea României postbelice s-au
scris, și în continuare se vor scrie, nenumărate, texte, studii și cărți. Eu
însumi, în urma unei temeinice documentări (Kremlinul anilor ’20 de Boris
Bajanov, secretarul particular al tătucului Stalin, Stalin și stalinism de Roy
Medvedev, Stalin – viața privată de Lilly Marcou), am elaborat în octombrie
2016 studiul Stalinocrația – consecința logică a cultului personalității.
Dar
nimic din cele citite de mine până în prezent, nu se compară cu redutabilul
tratat Istoria stalinismului în România al eminentului ziarist și dizident
Victor Frunză, nici în ceea ce privește colosala documentație a autorului (cu
unele mici modificări și completări, prezentul tratat, apărut în anul 1990 la
Editura „Humanitas”, reprezintă ediția a II-a a cărții Istoria Partidului
Comunist, carte apărută în limba română în 1984 la Editura „Nord” din orașul
danez Aarhus) și nici în ceea ce privește cuceritoarea fluență a expunerii
delicatelor/catastrofalelor evenimente dintre 8 mai 1921, dată la care Partidul
Comunist din România (numit la început Partidul Socialist-Comunist sau Secția
Română a Internaționalei Comuniste) se desprinde de Partidul Socialist din România,
și anii de cenușie glorie (pentru țară) ai ceaușismului: logică și coerență în
narare, limbaj clar și nepretențios (uneori voit sarcastic, alteori aureolat de
tristețe), hazul inspirat și deosebit de profund al multora din titlurile
capitolelor și subcapitolelor (O coloană vertebrală pentru schimbarea condiției
de târâtor, Invitație la jug, Partidul celor sub o mie, Cântecul de lebădă al
libertății, 19 noiembrie 1947. Alegerile „libere și nestingherite”, Peștele cel
mic îl înghite pe cel mare, Turcificarea României, Un cal – un salam, Puțini am
fost, mulți am rămas etc.).
Desigur,
responsabil cu acribia și bogăția informației din acest tratat de aproape 600
de pagini (inclusiv Addenda cu texte edificatoare și cele 521 de precizări/trimiteri
care alcătuiesc Indicele bibliografic) este ziaristul Victor Frunză. Cum
spuneam mai sus, scriitorul V. Frunză nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce
privește aspectul literar al operei, lucru ce-i sporește în mod considerabil
savoarea și atractivitatea. De pildă, pe lângă suculentul haz (și nu numai) al
titlurilor, care izbutesc prin ele însele să ilustreze năucitoarea ascensiune a
bolșevismului și apoi funebrul proces de stalinizare a României postbelice,
autorul scoate în evidență scârbosul grobianism al moscoviților (Gheorghe
Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a.m.d., desigur, cu
excepția rafinatului intelectual Lucrețiu Pătrășcanu), atât prin plasarea în
locul și la momentul potrivit a lozincilor întrate în „folclorul” spălaților pe
creier de-atunci („Ana-Luca-Teo-Dej,/Bagă spaima în burgheji”; „Nu știi? Te
învățăm! Nu poți? Te ajutăm! Nu vrei? Te obligăm!, care – întrucât în partea
finală, ne spune V. Frunză, „dezvăluie natura politicii față de țărănime” – a
fost repede înlocuită cu stalinista lozincă „Ne sprijinim pe țărănimea săracă,
în alianță cu țărănimea mijlocașă, împotriva chiaburimii!”; „S-a făcut lumină-n
sat, măi bădiță, măi”), cât și prin tăioase punctări despre dictatura de grup,
„prielnică instaurării dictaturii personale” (pag. 347), despre stalinism („Un
antisemitism mascat este linia dictată de Moscova” – pag. 362; „Stalinismul
dacă nu are un dușman în fața sa, pe care să-l ostracizeze și să-l lichideze,
trebuie să și-l inventeze” – pag. 383) și despre bolșevismul românesc, unde
„împletirea între terorism și politică ajunsese la un moment dat atât de
strânsă, încât să se și confunde” (pag.
383), respectiv despre „monarhia de partid” (pag. 481) din „iepoca” ceaușistă
și acei intelectuali, care „în loc de șira spinării au o macaroană fiartă”
(pag. 497).
Or,
Victor Frunză cunoștea foarte bine proprietatea cuvintelor, el fiind un ziarist
de mare calibru (se naște pe 8 iunie 1935 în comuna Dumitrești din fostul județ
Râmnicu-Sărat, între 1952-1953 urmează facultatea de ziaristică din București,
între 1953-1958 pe cea a Universității „Mihail Lomonosov” din Moscova, apoi
lucrează la Radiodifuziunea Română, Televiziunea Română și predă jurnalismul la
Academia „Ștefan Gheorghiu”), calitate prin care nu doar că avea acces la
fondul secret de carte și la arhiva partidului, dar – presupun eu - știa pe
mulți dintre grangurii comuniști, precum și o bună parte din crema
intelighenției românești. În anul 1978, prin intermediul agenției de știri
Reuters, publică o curajoasă scrisoare critică la adresa dictaturii din
România, motiv pentru care este anchetat și expulzat din țară în 1980.
Împreună
cu soția și fiul pleacă în orașul danez Aarhus, unde înființează editura
„Nord”, editează revista Alergătorul de la Marathon (avea ca obiect studierea
fenomenului politic românesc) și-și dă obștescul sfârșit pe 27 iulie 2007. Nu
înainte de-a reveni în țară după Decembriadă, unde publică o ediție jubiliară a
poeziilor lui Mihai Eminescu, este membru fondator al Alianței Civice (1990)
și, printre altele, ține conferințe la „Școala de vară” a Memorialului
victimelor comunismului din Sighetu Marmației.
Potrivit
dorinței testamentare a marelui ziarist și dizident politic (vrednic urmaș al
lui Pamfil Șeicaru, căruia în anul 2001 i-a închinat cartea Destinul unui
condamnat la moarte), urna cu cenușa sa a fost adusă în țară de soție și fiu pe
data de 1 octombrie 2007, unde – după slujba de pomenire – pe 6 octombrie este
răspândită în apele râului Râmnicu-Sărat.
În
concluzie, tratatul în două părți al lui Victor Frunză despre stalinizarea
României are meritul de-a ne introduce încetul cu încetul în subumanele tainițe
politico-ideologice ale comunismului autohton: cu ramura sa internă și cea
externă (victoria „internilor” și, prin aceasta, destalinizarea externă, este
obținută de Gh. Gheorghiu-Dej după înlăturarea „grupului antipartinic
Ana-Luca-Teo”, respectiv prin derusificarea României, desființarea celor 18
sovromuri și retragerea trupelor rusești în iunie 1958, după o temporară staționare
a acestora...din anul 1944); cu avatarurile sale calitativ-identitare (la început
Secția Română a Internaționalei Comuniste sau Partidul Socialist-Comunist, după
desprindere Partidul Comunist din România, în perioada dejistă Partidul
Muncitoresc Român, pe care Ceaușescu și ortacii lui l-au rebotezat Partidul
Comunist Român), dar mai ales cu cele de ordin cantitativ (cu ajutorul
oportuniștilor trădători și prin compromiterea unora dintre liderii socialiști,
o mână de comuniști izbutesc să „absoarbă” sutele de mii de titeliști, sau – în
plastica exprimare a autorului – „cei care se împotriveau instaurării
dictaturii staliniste erau curățați”, ceilalți erau doar cruțați, atâta timp
cât nu se împotriveau unei unificări prin care peștele cel mic să-l poată
înghiți după bunul lui plac pe cel mare); cu mazilirea tuturor incomozilor,
mazilire ce devine asasinat premeditat în cazul lui Ștefan Foriș și al lui
Lucrețiu Pătrășcanu („urmarea directă a schingiuirilor”, ne face cunoscut
autorul, la proces „Pătrășcanu avea un picior amputat”); cu ororile
colectivizării forțate, ale deportării și ale decimării milenarului țărănism
românesc; cu debutul politic al totalitarismului prin alegerile „libere și
nestingherite” din 19 noiembrie 1946, după care au urmat scoaterea în afara
legii a partidelor istorice (în primul rând Partidul Național Țărănesc și
Partidul Național Liberal), întemnițarea liderilor acestora și lichidarea celor
mai mulți dintre marii intelectuali formați în perioada interbelică (refuzul
acestora de-a pactiza cu regimul bolșevic, îi transforma de îndată în bandiți,
trădători și dușmani ai poporului); cu naționalizarea principalelor mijloace de
producție prin legea din 11 iunie 1948, astfel statul bolșevizat devenind cel
mai mare proprietar de bunuri și, de departe, cel mai mare prigonitor de
libertăți cetățenești; nu în ultimul rând pensionarea cu care s-a ales Ion
Gheorghe Maurer, după ce a netezit drumul neinstruitului, gângavului și
cvasianonimului Nicolae Ceaușescu spre puterea supremă și cultul personalității.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
8-9 aprilie 2020
Notă. Victor Frunză s-a născut la 8 iunie 1935, în comuna
Dumitrești, pe atunci jud. Râmnicu-Sărat. A urmat facultatea de ziaristică din
București (1952-1953) și facultatea de ziaristică a Universității
"Lomonosov" din Moscova (1953-1958). A lucrat ca redactor și
realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română (1958-1978), apoi la
Televiziunea Română (1968-1971). A fost profesor de jurnalism audio-vizual la
facultatea de ziaristică în cadrul Academiei "Ștefan Gheorghiu",
București.
În 1978 publică prin intermediul agenției de știri
Reuters o scrisoare critică la adresa regimului de dictatură din R.S.R..
Anchetat și expulzat din țară în 1980, se stabilește, împreună cu soția și fiul
său, la Århus, Danemarca. Înființează editura “Nord”, care din 1989 va avea
denumirea “Victor Frunză – EVF”. Editează revista de studii asupra fenomenului
politic românesc: Alergătorul de la Marathon”. Publică o seamă de lucrări
politice și istorice, între care eseurile consacrate drepturilor și libertăților
omului, “Pentru drepturile omului în România”, Danemarca, 1982, și ampla
lucrare istorică consacrată comunismului românesc "Istoria P.C.R."
Danemarca, 1984.
La începutul anului 1981 Securitatea avea intenția
să-l asasineze și pe el, alături de Emil Georgescu, care lucra la Europa
Liberă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu