Fiind un
necesar document istoric, o carte ca Fenomenul
Pitești (Editura Humanitas, București, 1990), se adresează memoriei
colective a unei națiuni (în speță memoriei românilor): cumplitele orori ale
bolșevismului, din întregul său lagăr și din fioroasele sale temnițe, trebuie
să fie cunoscute de toți cetățenii, îndeosebi de tineri, pentru că – ne
avertizează istoricii și înțelepții – poporul care nu-și cunoaște temeinic
trecutul sau (adaug eu) îl ignoră, riscă să repete greșelile!
Nu cumva
asta-i adevărata cauză (mă rog, o cauză condimentată cu răsplata după fapte) a
devastatoarelor mișcări Antifa (cică antifasciste) din Statele Unite și Europa
occidentală (deocamdată Marea Britanie, Germania și Franța), mișcări ce-și spun
neoliberale, dar care, în realitate, sunt neomarxiste și esențialmente
anarhiste, adică dementul rezultat al împerecherii doctrinei marxisto-bolșevice
cu teoriile fasciste?
După cum
se știe prea bine din mass-media, toată revolta americană, mai exact a
„luptătorilor” de culoare (și nu numai, că doar interesul poartă fesul), a
pornit de la stangularea lui George Floyd de către un ofițer de poliție, care
nu cred c-a vrut să-l omoare, ci doar să-i dea o lecție acestui negru dependent
de droguri și certat la cuțite cu legile.
Ei bine,
ofițerul n-avea de unde să știe că nu numai America, ci întregul Occident
stătea de ceva timp pe butoiul cu pulbere al „drepturilor rasiale” (într-ale
culorii pielii, dar și ale orientării sexuale), că multe dintre cele mai
pustiitoare conflicte militare (de pildă, cele două războaie mondiale) au fost
declanșate de pretexte sau incidente minore și că nefericitul accident , soldat
cu moartea afroamericanului, va genera o foarte periculoasă suită de
absurdități: proteste, spargeri și vandalizări (așadar, fiecare nație cu
mineriadele sale!), nenumărate demisii de oficiali, profesori și polițiști
(evident, toți fiind albi și cu o gândire „incorectă”, respectiv un
comportament inadecvat momentului de „glorie” al minorităților revanșarde),
dărâmarea memoriei și a statuilor acelor înaintași albi, care sunt bănuiți că
ar fi fost rasiști, trecerea grabnică și forțată, iar prin aceasta păgubitoare
pentru omenirea prezentă și viitoare, de la europocentrism (cultura, religia și
știința rasei albe) la imprecisul centrism multicultural și ateu al bălțatului
(cu o tot mai pronunțată recomandare politică înspre culorile închise),
transformarea peste noapte a lui G. Floyd în „erou american” și ridicolul
omagiu adus acestuia de către democrații americani îngenuncheați, dovadă
indubitabilă că în spatele acestei anarhii stau detestabile interese
politicianiste.
Nota
1: Dacă americanii au făcut „erou” dintr-un ins de teapa lui Floyd,
românii de ce nu-l declară erou pe pădurarul lăpușean Liviu Pop, de exemplu,
cel care a fost bătut, schingiuit (i-au rupt un picior) și – în final – ucis cu
bestialitate de tâlharii pădurilor maramureșene? Dimpotrivă, ca și cum ar fi
fost ceva absolut firesc, pe Certificatul său de deces scrie că a murit din
cauze naturale (sic!), văduva și cele trei orfane minore primesc o pensie de
1024 lei, iar criminalii (dacă vor fi vreodată prinși!) riscă să stea în
sanatoriul de după gratii doar câțiva ani, apoi ține-te trai pe vătrai pentru
ei și ai lor cu ce au furat până acuma și vor fura în continuare după ispășirea
simbolicelor pedepse...
Vremurile
fiind extrem de ostile patriei, patriotismului și memoriei colective (în
comparație cu memoria unui popor, din a cărei neuitare fidelă și obiectivă
rezultă istoria națională, uitarea la nivel de individ este în egală măsură
normală și trebuincioasă pentru asigurarea echilibrului său lăuntric), iată
rolul fundamental al unei cărți-document așa ca Fenomenul Pitești, nu doar în gândirea și conștiința românilor, ci
în mentalitatea tuturor pământenilor.
Redutabil
om de cultură și jurnalist, expatriatul Virgil Ierunca (părăsește România în
1947 și moare la Paris pe data de 28 septembrie 2006) nu face afirmații gratuite
și, deci, nu scrie după ureche, asta deoarece – lucru lesne constatabil –
opusculul Fenomenul Pitești se
bazează pe lucrări referențiale din atrocele capitol al torturii fizice și
psihice, respectiv din cel al reeducării:
1)Cartea
lui Dumitru Bacu, intitulată Pitești, centrul
de reeducare studențească (a apărut prima dată la Madrid în 1963, iar în
anul 1971 ea apare și în limba engleză), despre care V. Ierunca spune
următoarele în pagina a doua a Fenomenului:
„Cartea lui Dumitru Bacu, primul document asupra Piteștiului, și care rămâne o
referință, este alcătuită din aceste mărturisiri individuale, fărâmițate,
transmise din gură în gură, de la ureche la ureche, prin închisori, fără de
ansamblu, imposibil de avut atunci, dar care are imensa calitate a
autenticității (Dumitru Bacu a fost el însuși deținut politic, izvoarele sale
fiind de prima mână) și a bunei credințe”.
Nota
2: Iubitorii de adevăr din România și de pretutindeni trebuie să știe
următoarele lucruri pilduitoare despre Dumitru Bacu: s-a născut în localitatea
macedoneană Gramaticova pe data de 14 februarie 1925, a fost arestat în anul
1949 (era student la Institutul Politehnic din București) împreună cu un grup
de dobrogeni și macedoneni din Banat, supraviețuiește torturilor din mai multe închisori
bolșevice (Timișoara, Jilava, Gherla, Aiud, Pitești, Canal), după eliberare se
căsătorește cu Marica Pundichi, iar în anul 1958 reușește să plece, cu întreaga
familie, în străinătate – mai întâi în Grecia, apoi la Paris, unde s-a stins
din viață pe 9 Octombrie 1997.
2)Celebrul
Arhipelag Gulag al lui Alexandr
Soljenițîn, document emblematic-acuzator al sinistrului univers
concentraționar din fosta Uniune Sovietică, despre care V. Ierunca afirmă în
prima pagină a cărții lui că-l cunoaște toată lumea și că „sub denumirea
posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României”. Dar, se
grăbește scriitorul nostru să menționeze în paragraful următor, semnificativ
este faptul (neajuns încă la cunoștința tuturor) că „în Arhipelagul românesc a
existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie
penitenciară comunistă: închisoarea de la
Pitești”.
3)Mărturiile
scrise și orale ale preotului Dries Van Coillie și ale tehnicianului (în
mașini-unelte) Jean Pasqualini, doi europeni care au supraviețuit (evident, cu
inerentele sechele în gândire și comportament) diabolicului proces de reeducare
(spălarea creierelor sau sinuciderea cu entuziasm
a personalității) din închisorile chinezești: primul (născut în anul 1912
în Belgia și numit în 1938 profesor la un seminar din China), arestat în anul
1951 la Pekin, „a suferit «spălarea creierilor» timp de 34 de luni, înainte de
a fi eliberat și expulzat în 1954, cu prilejul conferinței de la Geneva”, dar
care este mereu conștient că „Într-o înceată sinucidere a personalității,
începi să semeni cu ceilalți, să gândești ca ei. Te pierzi în masă”; celălalt
(J. Pasqualini), cu tată francez și mamă chinezoaică („s-a născut în China și a
trăit numai acolo până în 1957, când a fost arestat”), a cărui mărturie – ne
înștiințează V. Ierunca – „este un document unic, pentru că descrie un semi-eșec
sau o semi-reușită: reeducarea totală, spălarea cu adevărat a creierilor, așa
cum a fost visată de autoritățile chineze, n-a putut fi realizată. Dar, în
același timp, condiționarea a fost destul de puternică pentru ca, la zece ani
după ce a scăpat din China, Jean Pasqualini să scrie o carte în care e
incapabil să tragă concluziile propriilor sale experiențe”.
Da, căci
deși muribundul Pasqualini („pe cale să moară mai mult de inaniție decât de
boală”) este îngrijit de colegii săi de detenție, ei toți rupându-și de la gură
ca să-l salveze pentru că este francez, altfel spus „singurul dintre noi care
are o șansă să iasă într-o zi și să povestească ce se petrece aici”, acesta nu
numai că ajunge să vadă în gardieni duhovnici și frați mai mari („Gardienii
chinezi nu sunt brute sadice, ci educatori, duhovnici”), dar – ne spune Ierunca
– face, prin comparație cu Arhipelagul
Gulag, un „tablou aproape idilic” al lagărelor chineze într-un interviu
acordat ziarului Le Figaro („Iată de
ce între gardieni și prizonieri se stabilește o coexistență pașnică”, în
virtutea faptului cu nu este o diferență enormă între hrana consumată de cele
două specii sociale), nederanjându-l faptul că nu-i prima dată „când Pasqualini
îl va dezminți pe Pasqualini”: în cadrul aceluiași interviu va menționa
dezastrul din economia Chinei, iar memorabilele pagini din cartea sa despre
foametea ce bântuia printre deținuți, vorbesc ba despre unii care „ciuguleau
boabele de porumb nedigerate din balega cailor”, ba despre alții care „mâncau
viermii din balega vacilor și boilor”, ba despre „alimentele de înlocuire” pe
care administrația le inventa și le încerca pe deținuți, precum scârboșenia
numită „pasta de hârtie”.
Pentru
corecta înțelegere a reeducării din temnițele românești (experimentul a început
la Pitești, apoi cei mai cruzi reeducați au fost trimiși și în alte închisori –
Gherla, Canal, Ocnele Mari, Târgu-Ocana etc.), trebuie să avem răspunsuri
temeinice și credibile la următoarele întrebări: a)De unde s-a inspirat el?; b)Cine
l-a organizat și dirijat?; c)De ce a fost aleasă închisoarea piteșteană drept
„poligon” pentru acest sinistru experiment?; d)Cum s-a derulat?; e)Cine a
plătit după încetarea monstruoasei experiențe în august 1952 și ce explicații
au dat autoritățile?
La toate
aceste întrebări răspunde, nepătimaș și argumentat, Virgil Ierunca în opusculul
Fenomenul Pitești, nu înainte de a ne
dezvălui că adevăratele motive pentru care experimentul a fost mai „acoperit de
tăcere” ca celelalte crime din închisorile bolșevice, se cheamă cenzura oficială (procesul țapilor
ispășitori n-a funcționat atât de bine încât să se desfășoare la lumina zilei
și să poată acredita versiunea lansată de partid) și – taman ca-n Demonii lui F.M. Dostoievski – legătura de/cu sânge care, prin
complicitatea crimei, îi unea pe deținuții-torționari.
a)Toți istoricii bolșevismului sunt de
părere că reeducarea (de la noi și de pe alte meleaguri) s-a inspirat din
ideile lui Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), care – ne face cunoscut V.
Ierunca – pornește în halucinanta lui demonstrație de la premisa că
infractorul, conștient că singura lui salvare este sprijinul partidului, „își
ia sarcina de a-i reeduca pe alții (subl.
mea, G.P.), care au fost în situația lui, pe drumul cel bun”, astfel că Poemul pedagogic al acestuia „se traduce
prin aplicarea torturii neîntrerupte”.
Sigur, completează
Ierunca, în acele vremuri de coșmar „se tortura în toate închisorile din
România”. Dar noutatea reeducării constă „în a pune pe torționar în aceeași
celulă cu cel torturat și a nu îngădui nicio pauză”, astfel că cel din urmă nu
mai avea răgazul necesar „să-și revină în fire”, fie că era singur în celulă,
fie că era îngrijit și îmbărbătat de ceilalți deținuți.
Această diabolică
noutate este evidențiată și de preotul Dries Van Coillie în cartea sa. După
eliberare, autorul îl întâlnește pe părintele Ulrich Lebrun, cel care a avut
neșansa să fie închis în lagărul nazist de la Buchenwald și în temnițele din
Pekin, și-l întreabă: „Unde ați suferit mai mult?” Răspunsul fostului deținut
din Vest și din Est nu-i doar elocvent, ci-i de-a binelea incriminator pentru
reeducare, treapta cea mai de sus a ororii: „Prefer zece ani de Buchenwald unui
singur an de Pekin”!
Explicația este
următoarea: dacă la Buchenwald, „după suferințele îndurate din partea
călăilor”, prizonierul „se regăsea în calda și virila prietenie a celorlalți
prizonieri”, la Pekin chiar frații săi de suferință „erau aceia care îl
urmăreau cu ura și atacurile lor” atunci când se grăbeau să pună în practică
inumanele reguli, cică de întrajutorare, fixate de autorități: „Orice, în
atitudinea, în cuvintele, în gesturile, în privirea, în felul de a mânca, de a
umbla, de a dormi al unui prizonier, nu este cu totul conform felului de a se
purta al unui bun comunist, orice ți se pare reacționar, trebuie imediat
denunțat. Acela care n-o face este
considerat mai vinovat decât vinovatul și pedepsit ca atare” (subl. mea,
G.P.).
b)Experimentul
a fost conceput și dirijat de Securitate, principalul „artizan” al acestei
monstruozități fiind Alexandru Nikolski (născut, cu numele de Boris Grünberg,
pe 2 iunie 1915 într-o familie evreiască din Tiraspol), despre care autorul
spune că era „general, comandant suprem al Securității românești timp de 16
ani” și că, după pensionare, „se plângea că regimul nu-i recunoaște meritele”,
în schimb (la fel ca în cazul altor respingători torționari, precum Gigi
Beiner, Mișu Dulgheru, Gheorghe Enoiu, Ion Iosif Ficior, Vasile Ciolpan,
Petrache Goiciu, Nicolae Moromete, Alexandru Vișinescu, Gheorghe Boștină etc.)
a primit pensie de general până în 1992, anul pieirii lui, adică încă trei ani după
mult trâmbițata decapitare a regimului bolșevisto-ceaușist.
Păi da, cu
necesitate asta trebuia să se întâmple atunci când, prin reeducare, ținta
Securității „nu era numai de a doborî forțele vii ale unei mișcări politice –
oricare ar fi fost ea – ci și de a anihila metodic, și fără posibilitate de
recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut” (V. Ierunca).
c)Jurnalistul și
omul de cultură Ierunca îl lasă pe Dumitru Bacu, una dintre cele mai autorizate
persoane în această extrem de spinoasă chestiune națională, să ne explice de ce
a fost aleasă închisoarea piteșteană pentru experiment: „Situată în afara
orașului, spre partea de nord-vest, în apropierea unui pârâu și departe de
orice altă locuință, oferea un mediu foarte bun pentru schingiuri, niciun
strigăt neputând fi auzit de cineva. În acest «centru» ideal pentru experiență
au fost adunați toți studenții arestați până în toamna lui 1948”.
Tot D. Bacu face
cunoscută împărțirea studenților întemnițați la Pitești în patru categorii: în
prima categorie intrau studenții reținuți „fără sentință judecătorească” și
care, totuși, făceau șase până la șapte ani de închisoare; a doua categorie
cuprindea pe condamnații pentru delicte minore (nedenunțare, favorizare, simplă
suspiciune), pedepsele lor „variind între trei și cinci ani închisoare
corecțională”; a treia categorie era formată din „elemente” încadrate în delictul
de „uneltire împotriva ordinii sociale”, deci condamnați „cu o oarecare
justificare juridică”, ale căror pedepse erau cuprinse între opt și
cincisprezece ani temniță grea (aici intrau majoritatea studenților); în
sfârșit, a patra categorie era rezervată șefilor de grupuri și personalităților
din lumea studențească cu o mare influență asupra celor din jur, pedepsele
acestora fiind cuprinse între zece și douăzeci și cinci de ani de muncă
silnică.
Dumitru Bacu crede
că împărțirea studenților pe categorii viza un dublu scop: pe de o parte, izolarea șefilor de categoriile
minore, „care astfel erau mai susceptibile de a ceda presiunilor”, iar pe de
altă parte, izolarea totală de exterior (începând cu anul 1949 au fost
interzise pachetele cu alimente și corespondența cu familia, iar schingiuirile
au devenit foarte frecvente „pentru motive deseori inventate”).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
5-8 Iulie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu