Pentru Ioan Meteş Morar-Chelinţanu poezia este un balsam!

               

 Poetul Ioan Meteş Morar-Chelinţanu ne surprinde plăcut cu un nou volum de versuri, al cincilea dacă nu mă înşel, un volum care confirmă încă o dată dacă vreţi valoarea poetului născut în Chelinţa.

Le-am citit cu multă dragoste cele 100 de poezii din prezentul volum deoarece mă regăsesc în multe dintre acestea şi îmi amintesc, asemeni poetului, cu nostalgie de vremurile trecute, de copilărie, de lucrurile care erau mai aşezate şi orânduite firesc în timpul acela.

Autorul abordează teme specifice  curentelor literare tradiţionalism, semănătorism şi romantism iar universul său liric e generos: satul natal, părinţii şi casa natală, câmpul şi şesul, izvorul, peisaje de munte, natura în toate aspectele ei, istoria locului şi a neamului, iubita şi primul sărut, dragostea, icoanele, credinţa, colindul, amfiteatrele şi sălile de curs, viaţa lui într-un cuvânt.

Inspirat şi titlul volumului „Un semn al  nemuririi”, editura „NapocaNova” Cluj Napoca, pentru că asta doreşte Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, să lase un „semn” al trecerii lui pe acest pământ, este dacă vreţi „moştenirea” cea mai de preţ  pe care o dăruieşte celor trei fii al lui: Călin Ioan, Horea Flaviu şi Florin Vasile.

Consider, şi sper să nu greşesc, că volumul de faţă este o carte-confesiune din care aflăm multe lucruri despre poet, despre crezul său poetic, despre concepţia lui despre viaţă, familie, nemurire. Şi am să exemplific ceea ce am afirmat. În primul poem al volumului „Pelerinaje-mi amintesc” aflăm că: „Doar Iisus şi Maica Sfântă sincer mă iubesc,/Rostind o rugăciune, pelerinaje-mi amintesc,/Iubirea-mi pentru Ei este eternă şi profundă!/N-o poţi compara, inima mea nu o confundă.” În poezia „Eu voi să ar cu pixul”, ars-poetica lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu aflăm că: „Brazdă lângă brazdă-s versurile mele/ce umplu coala albă întinsă ca pustiul,/Însetat, pe care-l udă lacrimile mele/stând sub copacul ce-mi va da sicriul.//Fără ploi şi lacrimi copacul singuratic/se usucă, versu-mi pare mai dramatic!/Eu voi să ar cu pixul multe coli întinse/să semene cu-n cer, cu stele aprinse!”; în „Stări de nostalgie” descoperim la poet că: „În tot ce spun şi tot ce fac/e o scânteie, e un mic fior./Mi-e dor de prispa casei cu cerdac/n-o pot uita, încet mă sting şi mor.//Mă copleşeşte-un dor de ducă/când ninge cu petalele de măr,/Şi stări de nostalgie mă apucă/în nopţile de vară-n care sufăr.//Să scap de bătrâneţe eu m-ascund/între culorile de toamnă întârziată,/Iarna, în fulgi ca mieii mă scufund/să mai apuc o primăvară minunată”; iubirea are şi ea „urcuşuri” şi „coborâşuri” şi ne dăm seama despre aceasta în poezia „Valul noilor vremi”: „Nu ştiu de ce s-a stins iubirea noastră/sau poate te-a luat valul noilor vremi!?/mi te doream ca pe o floare-n glastră/dar ai inima rîtăcită, tu nu mă chemi.//Visele şi drumurile mele nu-s acelea/care au fost când mă amăgeai frumos,/Poate mă credeai un prinţ asemenea/sau poate mai zglobiu ca Făt Frumos.”; vechiul regim este pus la zid în poezia „Blestemul meu”: „Îmi privesc linia vieţii din palmă/şi văd c-am trecut de multe nevoi,/Îmi amintesc de-a mamii sudalmă/pe comunişti, Iisus să-i facă strigoi.”; despre lipsa de perspective a tineretului actual scrie în poezia „Lumina vie dintr-o carte”: „Se-ntorc cu diplome de doctori, ingineri,/Dezamăgiţi că n-au un post şi azi ca ieri,/Au uitat prea repede vizita unor mineri/Orbiţi de întuneric ce băteau tinerii ieri.//Dacă mă uit în ochii lor văd disperare/Şi-s dezamăgit, durerea lor mă doare,/Că-s pierduţi pe-un drum fără scăpare,/Pentru orori, nu-i nimeni la-nchisoare!”; o adevărată autobiografie o întâlnim în poezia „Sufletul mi-e jar”: „Sunt omul moral, sunt o fiinţă cerebrală,/Într-o lume cu dorinţe, vise, o viaţă normală,/Îmi cânt dorurile multe şi-ale mele gânduri/Înainte de-a mă pune între patru scânduri.//Asemenea cu matca din stupul de albine/Îmi apăr soţia şi copiii, voi să le fie bine,/Mascând emoţiile multe şi lacrimi reci/Pe care nu le vezi când nepăsătoare treci.”; pentru poet iubirea are mai multe „feţe”: „Iubire, tu ai multe feţe!/Sufletului de copil te-arăţi un înger,/Iar inimii de-adolescent îi pui aripi/Şi îl laşi să zboare prin arşiţă, prin ger,/Până îşi dă seama că-i major, stingher,/Şi luptă să se înalţe într-o societate/Muncind, pierzând, plătind în rate/Şi cu dobândă” iubirea lui de frate.//Iubire, tu ai multe feţe!/Se-nsoară iubindu-i zestrea la mireasă/Şi toată viaţa-i trist ca ginere într-o casă,/Trăgând la carul greu înglodat în zloată”; dorinţa de a fi bunic o descoperim în poezia „Ciorne şi nimicuri”: „Mă macină dorinţa de a fi bunic/Şi-n taină scriu poeme şi amintiri,/Din vremea când vorbeam peltic/Şi din tinereţile cu tainice iubiri.//Dar culmile de vis pe care le-am clădit/În nopţi şi zile, ani întregi de-a rândul!/Dorinţa de a fi bunic, brusc s-a prăbuşit/Văzându-mi copiii cum îi bate vântul.”; un poem metaforic, trist, deosebit de real în viaţa autorului este „Povara timpului” din care transcriu ultimele două strofe: „Mă uit la siluetele copacilor încovoiate/Sub povara timpului şi chiciurii căzute,/Şi îmi zboară gândurile-n stol pierdute/În lumea cea de veci, adâncuri nevăzute.//În vis, un sânge cald, parcă nu-i atât de rece,/Cuprind în braţe copacul ce-l simt cald/Şi parcă-s viu, voios în lumea lui Arald”; poetul are „golgota” lui, are durerile şi neputinţele lui iar cel mai pregnant se vede în poezia „Rugăciune”: „Vreau să-mi dau totul, şi sufletul din mine,/Dar cui? Lui Horea-Flaviu să-i fie bine,/ şi nu-Ţi cer Doamne averile să-mi crească,/Te rog! Dă-i fiului meu, liniştea sufletească.”; poetul sătul de actuala clasă politică care ne conduce prost de peste 30 ani îşi doreşte monarhia: „Unde-i lumea noastră de-a pururea ferice?/Care sper, măcar nepoţii noştri s-o apuce,/Copiii noştri să fie conduşi de-o monarhie/Pe care-o doresc, sper, şi simt că o să vie” (Nu pot uita); dragostea pentru fosta diriginta Doina Brâncuşi dar şi pentru terasa OJT, locul unde se adună boema băimăreană o găim în poezia „Harul luminatei frunţi”: „Când stau pe terasa Academiei la cafea/Trece rar doamna ce mie îmi pare sfântă,/Şi este unică în felul ei, e diriginta mea!/Care şi azi ca-n viaţa de elev mă-ncântă.//Lacrimi îmi inundă ochii când mă ridic,/fac o plecăciune, apoi sărut mâna-i zic,/-Bună Meteş, ea-mi răspunde surâzând/Amintindu-şi că i-am fost elev în gând”; pentru poet sărbătorile şi tradiţiile păstrate cu sfinţenie la Chelinţa, din moşi-strămoşi, sunt un motiv de bucurie, aşa cum ne spune în poezia „Ruga cea curată”: „Dezleagă-mi limba Doamne să rostesc colinde/în seara sfântă de Crăciun, acolo în locul unde/rugăciunea către Tine eu mi-o rostesc cu frică,/în casa Ta cea primitoare ce-o numim Biserică.//În loc de colăcei, mie luminează-mi calea/către Tine, şi-mi dă iubirea cea adevărată,/nu lăsa să rătăcesc, să mă-nsoţească jalea,/şi dă-mi puterea să rostesc ruga cea curată.”; un poem plin de semnificaţii asemeni unui cerc este şi poezia „Viaţa şi visele”: „În cei şapte ani de-acasă am învăţat/Să râd, să cânt, să zbor, să vorbesc/Florilor, cu fluturii, cu astru ceresc,/Viaţa şi visele-s greu de descifrat.//Azi nu mai râd, dar cânt în versuri/Zborul păsării, din cuvinte compun/Poezii cu astrul ceresc şi cu fluturi,/Pe care în crepusculul vieţii-i adun.”; definiţia pertinentă a destinului o găsim în poezia „Un strop de libertate”: „Ce-i destinul?/destinul în viaţa pe care o trăieşti/doar învăţând mai îl croieşti,/Destinul, este viaţa pe care o duci!/În funcţie de drumul pe care apuci.//Ce-i destinul?/Drumul firului de praf în Univers ca-ntr-o cetate/Unde eu şi tu, amăgiţi, fără strop de libertate,/Umbre vii, ce-au dorit să trăiască ca doi amanţi!/Care n-au ştiut să-şi înmulţească, cei doi talanţi!”; timpul este nemilos cu toată lumea, deci şi cu poetul Ioan Meteş Morar-Chelinţanu: „Am trecut prea uşor peste anotimpuri/Premergătoare, scriind puţine rânduri,/pe umeri mă apasă tot mai greu gândul/Dacă în iarnă mai poate înflori poemul.”; poetul este şi un bun creştin iar asta descoperim în poezia „Daruri cereşti”: „Sărbători precum naştere, botez şi moarte/Toate-s cuprinse-n a neamului sfântă carte,/Mai la urmă vine minunea, Sfânta Înviere!/dacă ţi-ai pregătit locul cum Iisus ne cere.”; şi totuşi dragostea lui secretă este poezia: „Răvăşit de-o iubire neîmpărtăşită/De-o zână numită simplu, poezie,/O recitesc, să văd cum este făcută/De-mi umple sufletul de frenezie.//Doar urcând pe urma lacrimilor sfânte/Mă voi apropia de izvorul freneziei,/Bătătorind cărările de jos spre munte/Eu voi gusta din frumuseţea poeziei.” („Frumuseţea poeziei”) sau „În eter să trimiţi doar simfonia lui Enescu/versuri cu rimă şi măsură de la Eminescu,/Şi-i rog pe toţi vecinii de pe-o altă planetă/Să aducă în pace, doar poezia! Nu vendeta.” (Doar poezia).

Nu ştiu dacă am cuprins tot universul poetic al poetului Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, dar am deprins o concluzie: poetul iubeşte poezia cu sinceritate, este un mod sigur şi poate singura variantă de a-şi potoli şi astâmpăra dorurile, durerile, eşecurile, mai mari sau mai mici, pe care fiecare om le are într-o viaţă de om. Şi gândindu-mă la o axiomă, pot spune, în ceea ce-l priveşte pe Ioan Meteş Morar-Chelinţanu: POEZIA ESTE TOTUL.

Profesor dr. Terezia Filip, scrie în prefaţa cărţii „Un semn al nemuririi” atât de adevărat despre autor „...Ioan Meteş Morar-Chelinţanu duce la bun sfârşit fiecare din cele 100 de poeme. Uneori unul sau două versuri salvează un întreg poem. Alteori poemul întreg convinge prin reverberaţia emoţională. Virtuozitatea lirică, perfecţiunea şi perfecţionarea expresiei, a imaginii, rămân mereu năzuinţe pentru toţi poeţii, oricât de geniali, de performanţi sau faimoşi ar fi.”

Felicitări autorului şi îl aşteptăm şi cu celelalte manuscrise „Stâlpii care sprijină cerul”, „Ferestrele firii” care are nevoie de sponsori generoşi!

                                                                                

                                                                            Gelu DRAGOŞ, U.Z.P.R.