Eu și tancurile de la Praga

 

În urmă cu 53 de ani, 21 august, la Desești era o zi cu soare, numai bună de făcut fân. Cei ai casei ne pregăteam de mers în Valea Mătrăgunii, unde aveam vreo treizeci de căpițe. Trebuiau sparte, întors pologul și apoi fânul pus pe par. Nu uit a spune că aveam un aparat de radio cu baterii, la care ascultam știri și emisiunea Teatru radiofonic. Mă rog, și alte muzici. Deodată, aud la radio vestea că sovieticii au invadat Cehoslovacia. Nu o să mă credeți, dar atunci am lăsat furcile și greblele lângă șură, am povestit ceva cu părinții, mă gândeam să ajung în drumul țării, să prind vreo mașină spre Baia Mare. Și de aici să ajung la Șomcuta Mare, la colegul meu de bancă de la Liceul pedagogic sighetean, cu care îm­păr­tă­șeam multe idei comune. Părinții mei, deși erau hotărâți cu munca de peste vară, mi-au aprobat decizia, tata nu prea ușor, chiar mi-au dat bani de drum.

Când am ajuns în Baia Mare, am căutat autogara, care era lângă actuala Piață de alimente „Izvoarele.” Până la plecarea autobuzului spre Șomcuta Mare, m-am plimbat prin oraș. Erau televizoare alb-negru în unele vitrine. Așa l-am văzut pe Ceaușescu vorbind despre invazia Cehoslovaciei de trupe ale unor state membre ale Tratatului de la Varșovia. România nu a luat parte. Am ajuns la Șomcuta Mare. Cu Titus ne-am dus în pădurea din apropiere, pe Dealul Berchezului, unde era un punct trigonometric. Ne-am instalat la poalele schelei de lemn. Urcam pe rând în vârful ei, să veghem dacă vin invadatorii dinspre Răsărit. Mariana, sora lui Titus, ne aducea mâncare la punctul de observație. Am stat acolo vreo două zile. Dușmanii de la radio nu au venit. Așa că am renunțat la rolul nostru de apărători cu privirea, ne-am întors la casa lui Titus, iar după două zile eu m-am întors la Desești. Unde mă așteptau grebla și furca de mers la fân.
Cei care citesc această întâmplare de acum o jumătate de veac, pot zâmbi. Ori pot face ironii. Trebuie să-mi explic gestul spontan de a-mi căuta colegul de bancă și idei, într-o vreme de răscruce a țării. Eram la vârs­ta marilor visări, logodiți cu lecturi care ne înaripau, dar și cu pildele înaintașilor din zonă. Titus era un bun povestitor, știa să înflăcăreze sufletul. În mine, cuvintele lui au avut rezonanță. Pe de altă parte, istoria, în zona lui, a fost trăită mai intens, în alte împrejurări. Era mai vie și mai patetică în conștiința locuitorilor din zonă. Era mărturisită mai cu foc. Prietenia noastră era legată și prin sentimentele trecutului mărturisit de cei maturi. Îmi aduc aminte, foarte clar, gestul meu nu a fost pornit din naivitate. Deși acum așa ar putea fi înțeles. Dar noi învățam istorie, cu fapte care ne-au marcat.
Ce se întâmplase în acel an 1968? În dimineața zilei de 21 august, Cehoslovacia a fost invadată de către trupe ale Tratatului de la Varșovia, cu excepția trupelor României și Albaniei. De ce? La începutul anului 1968, în țară a fost o perioadă de libertăți politice, când a venit la putere Alexandr Dubcek și a durat până în ziua invaziei. S-a conturat o mișcare în favoarea intereselor naționale, potrivnică Uniunii Sovietice. Care dădea o libertate mai mare presei și se contura posibilitatea unei guvernări multipartinice. S-a avut în vedere și federalizarea Cehoslovaciei, în două națiuni cu drepturi egale. Dramaturgul Vaclav Havel, implicat în evenimente, spunea că „mișcarea politică din 1968 nu a fost rezultatul unui program clar, ci o manifestare care a găsit o ocazie prielnică.”
Sovieticii, nemulțumiți de reformele de la Praga, au pus la cale invazia. Așa că forțe militare din Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria și Bulgaria au ocupat capitala țării. Sute de tancuri sovietice au împânzit străzile orașului Praga, fiind însoțite de câteva sute de mii de mi­litari.Țările democratice s-au rezumat să critice invazia. O reacție mai vizibilă a avut loc în România. Ceaușescu, un opozant ferm al influențelor sovietice, l-a sprijinit pe Dubcek. Cu cîteva zile înainte de invazie, liderul român a făcut o vizită la Praga. În ziua invaziei, Ceaușescu a ținut un discurs public la București, unde a criticat politica sovietică în termeni neobișnuit de duri. Chiar a îndemnat populația să se ridice la luptă, ca să nu avem manevre similare. S-au format gărzile patriotice paramilitare.
Occidentul nu a dat nici un sprijin reformiștilor. Tancurile sovietice la Praga au zdrobit sub șenile socialismul cu fața umană. România s-a expus unei replici militare într-o proporție serioasă, căreia nu i-ar fi putut rezista nici o săptămână. Acum se știe că la frontierele României erau concentrate trupe străine. Sovieticii erau la est, iar la sud și vest vecinii erau cu arma la picior. Scriu documentele vremii că doi diplomați români – Corneliu Mănescu, ministru de externe și Radu Bogdan, ambasadorul României în SUA, au sensibilizat Washingtonul. Președintele american Lyndon Johnson și secretarul de stat Dean Rusk au comunicat Moscovei că o tentativă de a se lega de România va avea urmări.
Pericolul invadării României a fost real și a avut momente critice în lunile septembrie și octombrie 1968. Am scris să nu se uite. Acum înțelegeți ce legătură aveam eu cu tancurile de la Praga. Deși mă aflam la un punct trigonometric de pe Dealul Berchezului.