AVRAM IANCU, clipe de aducere aminte la 150 de ani de la moartea sa

 

                                                                            ( 1824 -10.09.1872)

    Istoria ne învață că o națiune este puternică atunci când ea este ,,unită-n cuget și simțiri” și are în fruntea ei  bărbați adevărați, care să-i simtă vrerea, care s-o îmbărbăteze, să-i de-a speranțe, să o înșiruie după ei și să o ducă la izbândă. Așa a fost din totdeauna și așa va fi mereu veac după veac în toată istoria lumii, lecție pe care ar trebui s-o fi învățat până acum. Așa a fost și aici la noi, unde Tatăl Ceresc ne-a așezat pe această gură de rai de la începutul timpului, cu poruncă divină ca, din neamul acesta bun și răbdător, la cumpănă de vremi, mereu să se născă câte un bărbat care, cu vrednicia lui  să se pună în fața furtunii timpului și să izbutească în a-i ține piept, lăsând mai apoi urmașilor ca pildă de urmat vrednicia sa.

Astăzi trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre zilnicii, de laşităţi şi trădări, de insulte şi jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revărsă acum pe capul bietului şi răbdătorului popor român, care nu mai are de niciunde a căpăta o rază de speranţă. S-a întinat vâna neamului acestuia   bun, cinstit şi milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme toţi cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de norod, făcându-şi mai degrabă aici pe pământ, raiul lor cel păcătos.

 Unde suntem acum? Suntem din nou la cumpănă de vremi, numai că acum nebunaticile noastre orgolii, neputința înțelegerii lecției istoriei, setea de putere, ne-au întunecat mințile, ne-au dezunit ca niciodat fiind la voia vânturilor istoriei. Iar acolo sus, la vârful puterii, ura, vrajba, lașitatea și  trădarea, minicia și slugărnicia celor din frunte țării ne-au făcut nemerniciții robi ai interesului altora, ce ne joacă cum ei o vor.

  Ne merită soarta pentru că nu a înțeles că doar unirea face putere, că demnitatea, libertatea, puterea și fericirea noastră stă în ea și că nu trebuie să o cerșim sau să ne-o de-a alți. Pânî când vom înțelege acest lucru vom fi mereu frunze-n vântul  mincinoaselor și mișcătoarele vremi.

Anul 1824, an la fel ca toți ceilalți, trist și inglodat în nevoi așa cum erau mai toți anii in împărăția de piatră a Apusenilor, Era poate în ,,vremea cireșelor,, cînd, în familia lui Alisandru Iancu din Vidra de Sus a fost bucurie mare. Venea pe lume încă un fecior, pe care tătăl lui l-a ,,înobilat,, cu numele de AVRAM Iancu , spre a-i purta noroc în viață. Nimeni nu bănuia atunci că ,,puiul,, acela de moț va încerca peste câțiva ani să schimbe viața răbdătorului și atât de jertfitorului său neam românesc într-una mai bună, ca așa să-mi aibă fiecare om, în scurtimea trecătoarei sale vieți și puține clipe de fericire.

     Tânărul Avram Iancu și-a petrecut copilăria alături de prunci și oamenii locului nașterii sale, cătând a ințelege și a birui de mic, strângând din dinți, toate înnevoirile vieții, sperând că odată și odată, mereu sărăcitul, înrobitul și atât de întristatul său neam moțesc va răzbi la lumină și va gusta și el, fie și numai pentru o scurtă clipă de trăire, din mierea vieții. Se poate că acesta să fi fost atunci crezul său, ca și al altora ca el, copii aflați la începutul vieții lor, de-atunci de când au putut vedea, pricepe și înțelege lumea din cuibarul în care Bunul Dumnezeu i-a pus spre a se naște.

     La vârsta de numai 10 ani a plecat de-acasă să se înnobileze prin învățătură, sorbind știință cu râvnă moțească din cărțile școlilor pe care le-a urmat la Câmpeni, Zlatna și mai apoi la Cluj, taine  neprețuite pentru viață. La terminarea Facultății de Drept din Cluj, pentru a-și desăvârși studiile, s-a angajat pentru o scurtă vreme ca și ,,cancelist,, la Tabla Regească din Tg.Mureș.

Șederea lui aici i-a dat prilejul de a intra în contact cu tinerimea română și maghiară  ce începea să simtă deja în apropierea ei ,,mirosul,, revoluției ce va urma să vină foarte curând. Ideile revoluției, în desfășurare deja în Europa, erau pe placul tuturor prietenilor săi români  aflați la studii odată cu el la Tg.Mureș ca: Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Al.Papiu Ilarian, Ioan Oros și atâția alții care îi vor sta aproape în vremea cea viforoasă care va să vină. Dar, spre regretul său, nu peste mult timp și-a dat seama că ideile și țelurile revoluției ce și-o doreau cu atâta ardoare și ei, erau înțelese diferit de tinerimea maghiară față de ce își dorea tinerimea română.              

Câmd Iancu și-a dat seama că diferențele de înțelegere  între cele două etnii erau evidente și prea mari, mai ales în privința scopului urmărit între ei, simțind că libertate nu poate fi cucerită decât prin luptă cu ,,lancea lui Horia,, în mână și că foarte curând ar putea să vină acea vreme norocoasă aşteptată de tot neamul său, care să-i scape pe români din strânsoare jugului străin, el a purces de îndată spre Apuseni lui dragi pentru a-i lămuri,a-i organiza şi a-i ridica la luptă pe obidiţii săi moţi. Ştiind că nimic nu se obţine fără luptă şi jertfă şi că hotărârile luate de el şi de alţii ca el acolo pe Câmpia Blajului trebuiesc apărate chiar cu preţul vieţii, a înfiinţat de îndată Legiunea „Auraria Gemina” şi a numit prefecţi din rândul oamenilor săi cei mai de încredere în toată zona dragului său Ardeal.

     Cu timpul, faima câştigată cu jertfă şi-n onoare pe câmpul de luptă, l-au făcut cunoscut şi mai apoi temut chiar de aliaţii săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au minţit, că prea era mare şi ascultat de ai săi şi prea stătea în calea unor planuri şi înţelegeri neştiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Cu timpul, tot mai rărit în oamenii ce au căzut pe câmpul de luptă și încercuit de trupele vrăjmașe, a rezistat în cetatea lui de piatră,ba a mai şi împuţinat şi îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins şi ridicat în ştreang.

Dar soarta ce i-a fost hărăzită a vrut să fie altfel, așa că, după terminarea războiulu,Iancu a luat de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului drepturi şi dreptate nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar naţiei sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit în schimb promisiuni deşarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât sufletul său mare şi bun. Înşelat în crezul său, dezamăgit şi dezgustat de viaţă, trist şi umilit, se retrage în locurile obârşiei sale.

     Pierdut în nemărginimea gândului şi al sufletului său, cu dorul arzător la naţia lui pe care nu a putut să o vadă liberă şi fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viaţă la 10 septembrie 1872. Ţebea îl veşniceşte, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ţinem nemurit în inimi ca icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârşit el și tovarășii lui de luptă, în scurta sa viaţă.

Așa că, și acum după 150 de ani de la  de la trecerea lui la cele veșnice, nu uitaţi, voi românii mei cei atât deînnevoiți și răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului, când se va face dreptatea ce-a de mult timp așteptată pentru toți și pentru toate câte a pătimit  de-alungul milostivului timp, jertfelnicul nostru Ardeal, cu toți cei care viețuim aici, în cuibul veșniciei noastre, locul cel sfânt  care este din tipuri străvechi, Grădina Maicii Domnului.

Suntem încredințați că de aici va renaște nu peste mult timp lumea cea nouă care va fi mai bună și mai frumoasă, mai umană și mai plină de bucurii, cea care va fi cu adevăratsămânța veșniciei lumii noastre care va să vină.

    Aşadar, rugămu-ne Ţie, Doamne, în fierbințeala unei lacrimi venită din adâncul sufletului nostru, să strângi laolaltă toată vrednicia  bărbaţilor noştri cei mari făcători de înflăcărată şi adevărată istorie : Mircea, Ştefan, Mihai, Cuza şi pune din sufletul lor pe sufletele noastre, tărie şi speranţă, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul suferinţelor celor de pe urmă. Şi nu-l uita Doamne pe Avrămuţ, fără de care pătimitul nostru Ardealar fi searbăd şi fără de speranţă. Că el, nemuritul nostru cel drag şi-a tras tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne şi‑ngloriate. Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai pus atunci pe el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca încă odată tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci.

         Datori suntem așadară pentru toate vremile de acum înnainte a nu-i uita pe ei cei pomeniți mai sus și a-i ține mereu minte ca icoane de suflet pe tâmpla țări, iar în cerurile Tale ca sfinte troițe veghetoare de conștiință pentru tot neamul nostru românesc.

 

Istrate Mircea

Președintele Ligii Scriitor din Romania- filiala Mureș

 

 

 

 

NO,  HAI!

 

Ce gânduri Avrămuțe îți umblă-n miez de noapte

Prin mintea ta-n avânturi de-atâtea chinuită,

Când munții tăi de piatră îți spun parcă în șoapte

Că e venită vremea aceea sorocită.

 

Așa că mi te pune în fruntea a lor tăi

O cruce-ți fă, și-o rugă la cerurile ’nalte,

Și-apoi porniți cu toții, din dealuri, munți și văi

Ca să-mi schimbați ce-a lume și toate celelalte.

                                *

 Așa gândit-a Iancu în noaptea ceea lungă

Când toate-n a lui minte erau în căutări,

Când soarta lui de-acuma era ca să-mi ajungă

Jertfelnicul ce merge,  pe-a neamului cărări.

                               **

 Acum e dimineață, suflarea-i toată trează 

  Iar bunii tăi tovarăși urcați în scări pe cai,

  Speranța c-o fi bine pe toți îi luminează

   Când tu îmi  poruncit-ai norodului: NO, HAI

                              Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 ÎN RUG A   IANCULUI

 

De-ţi vedea în dunga zării

Om trecând în pas uşor,

Îmbrăcat în umbra serii

Către drumul spre izvor

 

Şi-o avea la dânsul fluier

Într-o straiţă peticită,

Tot vorbind de unul singur

Despre viaţa chinuită

 

A acelora ce încă

Vieţuiesc în Apuseni,

Unde soarta tot încurcă

Viaţa lor de lătureni,

 

Voi să ştiţi că ăla-i Iancu,

Avrămuţul nostru drag,

Rătăcind de-acum săracul

Prin Ardeal, ca un pribeag.

 

S-a sculat din somnu-i veşnic

Vadă ce-i prin astă ţară,

De românul încă-i vrednic,

Ori tot duce viaţă-amară.

 

Întristat şi-n mare grabă

De cât încă a văzut,

Jeluit se tot întreabă

-Doamne, dară ce-am făcut

 

De ne-ai pus s-avem în soartă

Mult amar, necaz, robie

Şi speranţa ce-i plecată

Într-o lungă pribegie.

 

Nu-i destul cât eu plătit-am

Pentru dragostea de ţară?

Nu-i destul cît eu mâncat-am

Pâinea  jertfei cea amară?

 

Nu-i destul cât zilnicit-am

Ca speranţa să nu moară?

Nu-i destul cât îndurat-am

Ce-a mai josnică ocară?

 

Lasă Doamne, ţara, neamul

Cum a fost la început,

Când aicea era raiul

Lumii-n care-am încăput.

 

Prea ne-ai dat la bogăţie

Şi cu toate ai umplut

Ţara, care-ai vrut să fie

Ce nicicând nu s-a văzut.

 

De-asta ne-au călcat într-una

Şi vecinii şi străinii

De îmi plânge veşnic muma

Că răritu-s-au copiii

 

Tot luptând să ţină ţara,

Neamul, datina, moşia,

Ca mereu, a câta oară

Să-şi arate vrednicia.

 

Lasă Doamne, pic de vreme

Să se-adune dară neamul,

Că doar vezi cum iară geme

Că-l apasă greu amarul.

 

Ia-mă, de mă vrei pe mine

Şi îmi dă să duc în spate,

Răul tot ce se cuvine,

Numai iartă-l de păcate.

 

Dă-i şi lui, să-şi ţină locul

Doar un strop de bucurie,

Şi împrăştie norocul

Peste noi mai des să vie.

 

Eu chezaş mă pun, Mărite

Pentru el, poporul meu,

Că e bun, cinstit, cuminte

Şi-nvăţat cu ce-i mai greu.

 

Asta spuse Iancu-n ruga

Ce-nalţat-a către cer,

Învăţat de-acum cu lunga

Pătimirii-n foc şi-n ger.

 

                ***

De-l vedeţi cumva spre seară

Printr-o margine de zare,

Sărutaţi-i urma care,

A  făcut prin noi cărare.

               Mircea Dorin Istrate

 

VENIȚI  LA  ȚEBEA  NOASTRĂ-NLĂCRIMATĂ

 

Veniți la Țebea noastră-nlăcrimată

Acolo unde-n umbră de gorun,

A Iancului vecie neuitată

Îmbărbătează suflet de român.

 

Veniți să-i cerem Iancului iertare

Că nu mai suntem brațul lui armat,

Că risipiți pe-a vântului cărare

Ne-am îndulcit cu toții la păcat.

 

Că sufletul ni-i sterp, voința moale,

Că n-are cine fie-ne în frunte,

Că viețile-s sărace, triste, goale,

C-a noastre vise-s rare și mărunte.

 

Că nu mai este dragoste de țară

Iar cugetu-i înfrânt și pus pe scut,

Că banul doar ridică și coboară

Iar cinstea-i pusă iarăși sub papuc.

                     *

Auzi-ne tu Iancule de-acuma

Și vino de-ntărește brațul nost’,

Speranță pune-n noi, cum face muma,

Că altfel viața noastră-i fără rost.

 

           Mircea Dorin Istrate

 

 CRĂIŞORUL

 

Ca omul cu credinţă crezut-ai că-n vecie

Dreptatea e dreptate ori unde pe pământ

Şi nu-i în astă lume , o clipă când să fie

Mai dreaptă ca dreptatea, un adevăr ce-i strâmb.

 

Te-ai răzvrătit şi viaţa ţi-ai pus-o-n palma sorţii

Când cu dreptatea-n mână tu fost-ai umilit,

Când ceia mari, puternici, ce-s vameşii vieţii

Mi te-au minţit în faţă şi-apoi  mi te-au hulit

 

La porţile Vienei bătut-ai cu speranţă

Că moţii tăi primi-vor măcar cât ar fi vrut,

Iar jugul nedreptăţii şi sărăcita viaţă

Le-or scutura de grabă şi-o fi ca la-nceput.

 

Ai buciumat odată şi munţi tăi de piatră

S-au ridicat să scape de crâncena robie,

Mi te-au urmat cu toţii să-ndrepte ceea soartă

Că au simţit că tu eşti, a Domnului solie.

 

A tremurat împeriul într-un fior de teamă

Că din a ta scânteie s-ontinde iar văpăi

Şi mulţi, prea mulţi la urmă vor da la toate samă

De câte îmi făcură, când fost-au mari şi răi.

 

                          ****

Tu crai în Ţara Pietrei, de ceia răi temut,

Speranţă ne-mplinită şi vis înaripat,

La mulţi le-ai pus în suflet nădejde de-mprumut,

Ca următori-mi aibă, icoană de-nchinat.

 

               Mircea Dorin Istrate

 

 

 ÎNSFINȚITUL LEMN AL CRUCII

                      Motto:’’Pe coastele cu pruni, din deal în deal

                                  Să aibă veşnicia sfântul semn,

                                  Biserici rânduit-am în Ardeal,

                                  Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm’’

 

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale cel luminat însemn.

 

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare, la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

 

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină  în ochii trişti şi goi.

 

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

 

În candelă Tu, pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire

Tu veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

 

                           ***

Acum când urc cărarea spre cea bisericuţă

Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,

Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă

Ce mi-a ţinut credinţa frumosului Ardeal.

 

Mircea Dorin Istrate