de Gheorghe Pârja
Ce mai rămâne după plecarea unui mare regizor de
teatru, după ce cortina pică peste existența lui lumească? Rămân multe amintiri
și câțiva oameni care se ocupă cu povestirea lor. O astfel de amintire este și
scrisoarea regizorului Alexandru Tocilescu, adresată țării sale, România, pe
care a prețuit-o mult. Vorbesc la timpul trecut, deoarece omul de teatru
Tocilescu s-a stins din viață în urmă cu un deceniu și un an. De el mă lega o
prietenie discretă, sigilată în Maramureș la Festivalul Internațional de Poezie
de la Sighetul Marmației și la Serile de Poezie de la Desești, unde marele
regizor a fost prezent. Apoi, la București, i-am fost spectator la unele piese
de teatru puse de el în scenă.
Fabulosul Liviu Ciulei îl aprecia foarte mult.
Considera că Ion Caramitru este cel mai apreciat interpret al lui Hamlet, din
toate timpurile, în regia lui Tocilescu. Mi-l aduc aminte din serile acelea din
Maramureș, când vorbea cu dezinvoltură despre cenzură, literatura bună, filme,
rock și Mozart, despre frumusețe și suferință, despre teatru – centrul vieții
sale. În arhiva mea am găsit scrisoarea regizorului către țară. Către țara lui
și a noastră. Am citit textul de vreo câteva ori și mi-am dat seama că este
strigătul de deznădejde al unui mare spirit despre lumea în care trăia. Despre
România de acum două decenii. Nu-i scepticism, nu-i jelanie, este prefacerea
strigătului în urlet. Nu este ură, este tocmai drama omului de cultură. Este o
scrisoare de dragoste pentru mai binele țării.
Când spune – am obosit de țara asta cu așa
cârmuitori – spune și motivele. Am obosit de țara în care cei care conduc mă
cred prost și-mi spun omul simplu de pe stradă, omul căruia se simt datori să-i
explice cum stau treburile. O fac într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela
folosit de adulții nepregătiți pentru a răspunde gângurelilor unui copil. Am
obosit de țara în care nimic nu este ceea ce pare. Am obosit de țara care-mi
spune că orice speranță are rădăcini firave. Am obosit de țara care mă
transformă în victimă sau complice. Am obosit să fiu victima statului care mă
fură la facturi, la impozite sau justiție. Am obosit să văd că patroni de firme
de salubrizare își dau cu părerea despre expoziții de artă. Am obosit de țara
în care cultura este o cenușăreasă. De țara care m-a făcut să privesc cu
lehamite drepturi la care am tânjit în comunism, scria Tocilescu pe adresa
țării sale.
A fost o scrisoare-protest a unui intelectual care
dorește binele țării lui. Dar avem în preajmă personaje obosite de propria lor
imagine, care pretind că se pricep la tot și la toate. Nu realizează că prin
cultură, în sensul larg al cuvântului, țara merge înainte, rămâne în memoria
generațiilor care sunt și vin. Textul este un rechizitoriu la stagnare și la
scufundare. Încheie Toca – așa-i spuneau prietenii – cu un gând pe care nu și
l-a îndeplinit niciodată: „Mi-a rămas un singur drept, acela de a circula liber
în străinătate. De a emigra. Știu că și acolo nu umblă câinii cu covrigi în
coadă. Sper că acolo, într-o limbă străină, și pe străzi curate, o să am timp
să mi se facă dor de țara mea.”
Asemenea gesturi sincere, poate puțin folositoare,
sunt necesare pentru a nu cădea în euforia scorburoasă a unei realități care ne
păcălește. Mă bucur că pot oferi cititorilor de astăzi atitudinea față de
starea de fapt din țară, de acum câțiva ani. Toca a fost un fin observator al
lumii în care a trăit, am trăit și noi. Am scris ca să se știe ce mai gândesc
românii în aceste vremuri. Aude cineva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu