Șarpele roșu Coperta (Violeta Pintea –
„Şarpele roşu”, Ed. Eurostampa, 2019)
Urmărind rostogolirea fricilor aşadar, în „Şarpele roşu” vivace şi
răscolitor cu care Violeta Pintea ne pândeşte dârză de nu mai avem ce căuta
scăpare. Mă gândesc de ce o fi şarpele Violetei tocmai roşu, pentru suflul
exploziv provocat privirii, sau pentru cel mai tare venin... Oricum, explozivă
este poezia cu atribuire directă, şi parcă puţin veninoasă între unele inele...
„doarme şarpele roşu peste/ ouăle lui de mătase din/ adâncul pământului, doarme
şarpele roşu/ în cuibarul lui de pietre încinse în/ cuibul lui ca o lună
murdară/ întoarsă pe dos./ urmele zilei de ieri cad asemenea/ unor unghii
bolnave, molii triste nimerite/ în secunda fără aer a tăcerii şi/ iar încercăm
vaga amintire că am fost/ mătase şi piatră şi până/ am învăţat să vorbim ne-am
sfărâmat/ între dinţii de lapte toate/ rubinele şi-a mai rămas doar o urmă/ de
roşu ca o fărădelege/ a gândului./ şi nici nu ştiam că în somnul lui/ şarpele
roşu/ se hrăneşte – duhnind a păcat/ cu lapte nefiert/ de femeie...”
Ce fel de geneză să mai fie şi aceasta, în
teritoriul fricilor cum se naşte un vârf de teroare... Minunata sălbăticiune a
pământului te înveleşte cu răsuflarea sa înfocată. Şi prin câte transformări
injuste trece fiinţa umană pândită pe orice parag de secundă. Maladive până la
mortalizarea efectivă. Cât trecut n-om şti despre noi, mai repede putându-ne
ghici viitorul... Toate acestea sunt influxuri nervoase înfipte în simţurile
atacte de şarpele roşu al Violetei Pintea.
Poate şi într-un tot al momentului dintr-o realitate bulversată, asociez
poemul dinainte cu o reconstituire a unor sentinţe şi execuţii iminente. Numai
că acestea vin din legea firii cinice, nu din vreo fărădelege. Şi chiar e bine
aşa, pentru că altfel soarta ar fi cu noi prea posacă, fără gust şi pe deasupra
ne-îndestul-hrănitoare.
Alergăm repede, urmăriţi din spatele retinei de fiorul cuţit, ne ducem
în altă parte unde moartea să mai lenevească un pic, dar peisajul e tot
furibund şi tot frici ne cuprind. „îngerul meu vindea mere coapte, le/ scotea sâmburii
şi-i ţinea sub/ aripa lui murdară – nimeni nu/ cumpăra mere coapte la lună,
cine să/ ia în seamă boalui de plămâni, biată/ pasăre jumătate albă sub
jumătatea/ de negru.../ apoi, am început să miros ca/ o rusalie/ uitată pe un
colţ de/ piatră...” În acest context, nici nu ştii ce e mai grav, o
predestinare dureroasă la extrem, sau o dezamăgire dată de o demitizare greu de
dus în raţiune şi sentiment...
Pe un ton mai aşezat, ca într-o intersecţie întrebătoare, se situează
poeta schimbăt puţin roşul pe un fir şi o părere de albastru... „a trebuit să
cumpăr/ un copac pentru/ pasărea mea cu ouă/ albastre, cel mai greu a fost/ să
mi-o scot de sub piele – nu mai puteam/ să zbor – nu mai putea să meargă/
purtam aceeaşi rochie de pene, din/ aceeaşi cenuşă ieşeam dimineaţa/ eu – ca un
cântec.../ ea – ca un blestem...”. Îmi place mult opozanţa aceasta, prinsă în
final. Iar ca o notă de rezonanţă, aici supărările nu sunt chiar atât de mari,
se întrevăd fuioare de timp dincolo de greutatea întâmplării.
Mai peste tot ajungem la o încărcare de fantasme greu de suportat,
poezia Violetei Pintea este una încărcată ideatic şi imagistic, nu poate fi
cuprinsă cu una, cu două. Astfel încât, sub rezerva unor reveniri viitoare, ne
oprim aici pe făgaşul acestei cărţi - mister şi magie.
Autor:
Daniel Marian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu