de Gheorghe Pârja
Stau pe marginea lumii și văd cum trec convoaie de
oameni dintr-o parte în alta a ei. Caută o viață mai bună, ating orizonturi
visate, schimbă muntele cu marea, ulița asfaltată cu autostrada 95,
apartamentul din bloc cu un eventual zgârie-nori. Pentru un trai mai bun, din
care nu lipsește gustul aventurii, schimbă țara. Uneori sunt alungați din
propria țară. Dar eu nu îmi iau ochii de la șirul de oameni, care, în ultima
vreme, descumpănesc lumea românească. Da, traiul și patria! Dacă ar fi în
preajmă, prietenul Teodor Ardelean mi-ar fi spus să nu uit expresia latină,
devenită extrem de actuală: Ubi bene, ibi patria. Adică pe înțelesul tuturor:
unde e bine, acolo e patria! Este maxima cu perfectă acoperire pentru mulți
conaționali, care au ales să plece în altă țară. Se duc să caute bani. De
obicei, se duc cu un geamantan și acolo dobândesc un confort admirabil. Alteori
nu e tocmai așa.
Ce mai duc cu ei? Limba în care s-au născut! În cele
mai multe cazuri, trăiesc sentimentul poeziei lui Mihai Ursachi, despre omul
din Tecuci, care avea o mașină și nu i-a folosit la nimic. Cum limba natală nu
este o simplă mașină, chestiunea devine mai complicată. Unii dintre cei care au
fost obligați de istorie, sau de destin, să trăiască dincolo de granițele
actualei Românii, cred de cuviință că pe lângă limba română să transmită
copiilor lor și fapte esențiale despre istoria românilor, datini, tradiții, cu
care să ducă mai departe ființa etnică, să cunoască țara în care părinții lor
au văzut lumina zilei. Alții socotesc că nu le-ar fi de folos celor mici,
născuți departe de țară, nicio cunoștință de limbă și civilizație românească.
Îmi aduc aminte un reportaj semnat de Cristiana Crăciun, despre atitudinea unei
doamne care trăiește în Spania și care este de altă părere.
Și-a numit soțul Vasile, don Basilio, iar fiica,
Luz-Juana, născută în Spania, are 10 ani, și nu știe limba română. Cristiana a
consemnat părerea mamei: „Ce rost are să învețe românește, că ea trăiește aici,
în Spania?! Să se integreze la școală, n-o zăpăcesc și cu limba română. Nici acasă
nu vorbim limba, numai când vrem să nu înțeleagă ceva, că nouă ne-a fost tare
greu la început, când nu știam spaniola. Ne-a fost greu și să ne găsim
serviciu, și să trăim! Nu vrem ca ea să treacă prin așa ceva!” Cunoașterea unei
limbi, cu atât mai mult limba maternă, nu cred că te împiedică să te integrezi
într-o societate anume. Ba, din contră, îți oferă o deschidere mai mare, o
șansă în plus. Mai aflu din surse proprii că li se impune copiilor să vorbească
numai spaniola și la școală, și acasă, astfel că vlăstarele românilor se
îndepărtează de rădăcinile părinților. Se fac demersuri pentru a fi introdusă
limba română în școli, acolo unde se simte nevoia.
Experiența aceasta se desfășoară cu succes în
Italia, unde limba română este predată în peste 180 de unități de învățământ.
Constat că nimic nu-i bătut în cuie în lumea asta suficient de migratoare. Așa
se face că în vecini, s-au întors acasă doi copii, cu care mă înțeleg, că
vorbesc destul de bine limba română. Acum merg la școala din sat și încearcă să
fie în rând cu colegii care nu au plecat din țară. În Europa se fac eforturi
pentru a întreține flacăra limbii române. Că uite, destinul are multe fețe, și
te poate întoarce acasă. Dacă pruncii nu știu limba română este greu, dacă nu
imposibil. Așa că părinții rămân captivi în țara adoptivă, deși ar avea gânduri
de reîntoarcere. După cum se vede, părerile sunt împărțite. Unii români intră
în malaxorul noii realități pe care și-au asumat-o. Statul adoptiv nu are nici
un interes să ofere un cadru în care, copiii, născuți pe teritoriul lui, să
nu-și uite rădăcinile. Rămân familia, biserica și organizațiile din diaspora.
Și, evident, statul român, dacă mai are interes și
bani. Mai sunt și inițiative energice, care-i apropie pe românii plecați,
temporar sau definitiv din țară, de spiritul românesc. Cum este și proiectul
Bibliotecii județene „Petre Dulfu” din Baia Mare, inițiat de directorul Teodor
Ardelean, de a înființa biblioteci în comunități românești din Europa și în
Basarabia. Da, mai nou se spune că suntem peste tot acasă. Cu condiția să ai
limba română cu tine. Limba este chipul sufletului, liantul care nu ruginește.
Că alte neamuri sunt extrem de interesate de conaționalii lor. Priviți în jur
și vă veți convinge! Liderii români, cu părere de rău spun, nu prea sunt
interesați de acest domeniu vital. Așa că vă spun un gând al lui Petre Țuțea:
„Sunt român și ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aș fi român,
n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, italian, englez, german. Adică nu pot
extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocație.”
Fiecare face cu viața lui ce crede. Mai ales ce
poate. Că doar e libertate. Fără educație, cultură, identitate nu vom ajunge
departe. Dar eu, care l-am citit și cunoscut pe nea Petrică, mă gândesc la
rădăcinile adânci ale acestui popor. Pentru asta, nu vă supărați pe mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu