de Gheorghe Pârja
Poveștile sunt făcute să fie spuse. Așa fac și eu cu
acest text, pe care îl aduc în atenție ori de câte ori eroii lui revin în
actualitate. Se spune că un nepot își ruga bunicul să-i mai spună o dată
povestea cu împăratul Măzărean. Era un text sadovenian în manualul de limba
română din școala generală, pe care nu l-am uitat până în ziua de astăzi. La
care omul cu plete albe îi spune: D-apoi nu ți-am spus-o și aseară, și
alaltăseară, și-n toate serile de când s-a făcut iarnă? Nepotul insistă: mai
spune-ne, bunicule, povestea cu împăratul Măzărean! Uite, așa am ajuns să repet
și eu o poveste, spusă cu câțiva ani în urmă. Iată povestea. Marco este un
băiat care se apropie de doisprezece ani; trăiește într-un stat mic, dar
orgolios, de pe coasta de Est a Americii. The First State este scris și pe
plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor. Adică, primul stat care a semnat
Declarația de Independență a Americii.
Marco a trecut Oceanul, în urmă cu câțiva ani,
pentru a cunoaște locurile de baștină ale părinților lui. Și încrengătura de
neamuri din Maramureș. Atunci am dat și eu mâna cu el pentru prima dată. Ne-am
înțeles bine, fiecare pe limba lui. Mi-am amintit ce mi-a spus Grigore Vieru la
Chișinău: „După temnița de piatră, cea mai grea este ocna unei limbi, în care
ești aruncat și nu o cunoști.” Dar Marco a găsit o formă ingenioasă de
comunicare. A recurs la desen. Ca amintire, mi-a lăsat un set de desene cu
dedicație. Sub ochii mei, Marco creiona la repezeală fizionomii închipuite de
el, care nu prea semănau cu originalul, dar în colțul foii, jos, prenumele, ori
alintul personajului din imediata apropiere.
Ulterior, eu i-am promis o carte, care este scrisă,
dar m-am împotmolit în noua tehnologie. Poate reușesc! În una din zilele acelea
petrecute în Maramureș, a trecut Gutâiul, pentru a se întâlni cu străbunica
lui. Momentul rămâne într-o icoană. Prima lui grijă, pe la patru ani și ceva, a
fost să alerge găinile Mamei Doca, prin grădină, cu o nuielușă de alun. Apoi,
ne-am dus la biserică, trecând pe sub portița de lemn. Acolo, în fața sfântului
lăcaș, mi-am adus aminte de când eu eram ca el, și mă purta părintele Eugen
Dragoș prin fața icoanelor. Alte vremuri, alte straie. Aș fi vrut să-i spun
atunci lui Marco, dar o fac și acum, că aici, în Maramureș, oriunde răscolești
sufletul omului, dai de vechime, iar în straturile ei este țesută o laudă și o
grijă sporită pentru copii. Ei rămân porțile prin care ne petrecem spre o altă
lume.
E adevărat, funia de neamuri s-a cam subțiat. Dar
pe porțile Maramureșului a rămas răstignită metafizica noastră, care mai
trezește interes. Nu uit mirosul lumii din pruncie. Mai ales, cel al
busuiocului, pe care mi-l punea mama sub pernă să mă ocrotească de relele
lumii. În timp ce mă cutreierau gândurile despre începuturile mele în viață,
stârnite de prezența lui Marco, pentru prima dată în Maramureș, el număra
icoanele. Străbunica i-a povestit, în felul ei, întâmplări din lumea pe care
pruncul o vedea întâia oară. A rămas o fotografie tulburătoare, lângă fântâna
de lemn din curte: străbunica, Marco și mama lui, Ioana. Care și ea, la vârsta
lui Marco, a respirat aerul acestui sat.
A fost prima și ultima dată, când Marco s-a văzut cu
străbunica lui. Apoi, el și mama lui, Ioana, o mângâiau cu vederi americane,
mai ales de Paști și de Crăciun. Exact în urmă cu șapte ani, în dimineața zilei
de Sfântul Nicolae, la ora opt fără un sfert, străbunica lui Marco, adică Mama
Doca, a trecut apa fără întoarcere. Undeva, în câmpiile fără orizont. Eram în
preajma ei. Vestea a ajuns și în statul acela mic și orgolios. I s-a spus lui
Marco că străbunica lui a plecat departe, de unde nu se mai întoarce. Marco a
întrebat: unde a plecat Mama Doca? Mama lui i-a dat un răspuns blând,
încrezător, cum se face în asemenea împrejurări triste. Mai ales când este
vorba de un copil. Așa a aflat că străbunica lui a ajuns în rai. Marco a rămas
împăcat cu locul ei de veșnicie, mai ales că i s-a spus că raiul este un loc
bun, unde oamenii au grijă unii de alții.
Vremea a mai trecut, ca vremea, și în biografia lui
Marco a apărut un pește. L-a botezat Roger. Era ființa cu care el se împrietenise.
Îi admira mișcările, îl hrănea după rețete recomandate. În acvariul de sticlă
avea un prieten, care, deși nu vorbea, spunea multe. El aparținea unei lumi
acvatice, pe care Marco o descoperea. Fascinația peștelui era mare. Numai că
într-o zi, peștele Roger a sărit din vasul de sticlă. Și ca orice pește pe
uscat, a murit. Părinții lui Marco se așteptau la reprize de plâns. Cum făceam
eu când murea un pui de găină. Îi făceam, cu sora Maria, funeralii de curte. Ba
îi puneam și un semn al crucii. Dar Marco a primit moartea peștelui cu
resemnare.
Această atitudine în fața morții prietenului din
acvariu a trezit semne de întrebare din partea mamei. Copilul ei nu este
sensibil la întâmplările radicale ale sufletului? Și l-a întrebat pe Marco
despre acest fel de a se purta. Răspunsul a fost scurt: Dacă Mama Doca a ajuns
în rai, acolo este și peștele Roger, și va avea grijă de el.
Am rescris povestea fiindcă, astăzi, Marco a sosit
în Maramureș din departele lui apropiat. Și povestea trebuie reluată. Mama, acolo
în rai, are grijă de Roger, iar Marco pășește cu bucurie pe pământ
maramureșean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu