Finis coronat opus e ceva literal adevărat în cazul ultimului volum al lui Alexandru Petria – Înainte de venirea asteroidului (Ed. Alexandria, 2022). Cele tocmai spuse sînt (poate nu sînt, dar par) o măgărie inumană calificată, avînd în vedere că tripticul (posibil chiar ceva mai mult de atît) ce încheie cartea e reflexul unei tragedii familiale (moartea soției), o cîntare de doliu în cea mai austeră îndurerare. Petria lasă aici deoparte orice artă și orice veleitate estetică și transcrie crud un concentrat epos al suferinței, scurte videoclipuri ale morții (ale muririi, de fapt): ”a stat doar 6 zile în spital,/ leucemia-i un mecanism care se rotește/ fără să ne întrebe ce și cum,/ aurelia a murit fără să știe că moare,/ nu și-a luat rămas bun,/ să zică tu faci asta și asta, tu ailaltă ca ultime vorbe,/ aurelia e pasul șchiop următor” (Remember). Sobrietatea durerii, sublimarea ei în descripția detaliată, relevă pe revers, tocmai prin migala amănuntelor, intensitatea suferinței și doliului. Detaliile, oricît de dureroase în concretețea lor, țin prezentă ființa care s-a dus și-i recuperează gesturile agoniei cu o compasiune presată într-un subsol textual imploziv: ”erau ca naiba de scumpe căpșunile în martie,/ aurelia m-a învățat să nu ard banii pe toane,/ dacă nu era fiica mea nu știu dacă-i luam o caserolă,/ am mîncat trei căpșuni, ne-a spus cu satisfacție/ la telefon, de pe patul de spital ca o scoică legată la aparate bîzîitoare/…/ și-mi venea să trec prin pereți,/ mă bucur că fiica mea i-a cumpărat căpșunile,/ ce aiurea e ca ultima bucurie a vieții să stea în trei căpșuni,/ cred că de acum n-o să mai mănînc căpșuni,/ ar însemna să-i mănînc amintirea” (Trei căpșuni). O scurtă orație funebră intens îndurerată se înalță la capătul cărții nu ca un exercițiu de exorcizare, ci, dimpotrivă, ca unul de exasperare a suferinței, de strămutare a ei în paroxismul memoriei. (Practic acestea sînt poeme care nici nu pot fi comentate; e ca și cum ai încerca să expertizezi durerea concretă a cuiva).
Pînă acolo cartea nu e foarte diferită de precedentele, deși acum Petria nu mai face chiar așa paradă de temperament vulcanic și casant. Dar în mare poemele lui continuă să fie o artă a temperamentului și ele trăiesc din proclamațiile acestuia. Într-o notiță introductivă Felix Nicolau crede că poezia de aici ”este un turbion”, dar în realitate e destul de controlată și cu pusee temperamentoase organizate într-un fel de combatanță morală și civică. Ea rămîne, firește, o poezie temperamentoasă, chiar dacă nu cu bravada de dinainte, ci cu un corectiv de scepticism înțelept. Mai acum cîțiva ani poetul i se părea lui Gheorghe Grigurcu (în Între poeți, Eikon, 2016, p. 288) ”un sensibil” ascuns ”sub masca de macho”. Mult nu s-a schimbat, deși a mai închis supapele sensibilității și a transferat-o în subtext, electrizînd implicit notațiile și declamațiile. Dar pe toate nu le-a putut închide nici el, așa că din loc în loc aceasta răbufnește cu un fel de furie îndurerată, ca în această acuză la adresa ucigașilor de copilărie: ”părinții ucid suflețele atîrnate de păienjenișul copacilor,/ de pe balansoare,/ care poartă păpușile barbie și mașinuțele de poliție,/ suflețelele mor cu mucii la nas și în lacrimi/ cînd li se spune că moș crăciun nu există/…/ suflețelele sunt precum sfinții pe care n-o să-i întîlnim/ niciodată,/ suflețelele ne dor uneori ca picioarele amputate;/ ne ucid copilăria ca să fim oameni” (Ca să fim oameni). Rezerva romantică de copilărie și de inocență e, de altminteri, de neapărată trebuință la un poet care-și exersează cu program exigențele morale (și moraliste). Nu poți face morală lumii dacă ești din rîndul ei. Petria, în orice caz, nu e și tocmai din această pricină – ca ultim delegat al inocenței și bravurii – scrie dintr-o veșnică rană: ”te plimbi cît e rana de lungă, adîncă și lată,/ ești o rană,/ vorbești prin rană cu limba și adrenalina ei” etc. (Apa cînd îngheață). Dar tot mai bine că scrie, căci altminteri ar fi un anarhist pus pe fapte crunte: ”dacă n-aș scrie, m-aș apuca de pus bombe/ politicienilor/…/ îmi pare rău că scriu/ și nu le iau direct gîtul” (Îmi pare rău că scriu și nu le iau direct gîtul). Ar avea și cu ce să le împlinească, fiind Petria, în felul lui, un fel de ultim futurist care omagiază curajul de luptător, intensitatea trăirii (”să vezi și să simți pînă la sînge” – Adevărata frumusețe) și lupta generală, neavînd nicio milă pentru cei ce se supun fără luptă. E un revoluționar absolut: ”cînd o fi să fie,/ aleg să beau un mate cu che guevara,/ nu un whisky cu vreun preșdinte de stat” (Adevărata frumusețe). Un revoltat general, din principiu, Petria îi sfidează pe toți cei care se lasă îmbrobodiți de sistem: ”dacă n-ai dinamită în stomac/ la 20 de ani/ și mesteci fără discernămînt/ polologhia oficializată,/ ești un pierdut din inventarul cimitirului” (Pierduți). Revărsări fulminante de furie, exasperări și revoltă programatică fac din poezia lui Petria o haiducie lirică în pragul anarhismului. Asta cel puțin pînă acum, căci nu m-ar mira ca poezia lui să se afle la o răscruce, dacă e adevărat că ”prima lecție adevărată despre viață/ o primești cînd îți moare cineva apropiat” (O să știi ce să prețuiești).
Autor: Al. Cistelecan
(Cronică apărută în ”Expres cultural”, nr. 78, iunie 2023)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu