Lucian Perța și Nordul parodiei românești

 

                                                                                      de Gheorghe Pârja

Unii poeți cântă natura, alții manierele elegante, unii cântă dreptatea, libertatea, sunt utopici, sceptici sau optimiști. Numai Lucian Perța le descântă pe toate. Dacă-i dai un ghem de mătase, el îl desface și face un ghem de lână, îl toarce pe fus și țese un covor, asemeni celui din Botiza, în care cătanele nu se țin de mână, ci au după ureche un creion chimic, cu care scriu răvașe din armata din amintire. Câte un oștean mai visător compune scrisori în versuri, de dor și de dragoste despărțită. Numai unul, cu mustață șăgalnică, bate cuie de purpură în zidul tandru al sentimentelor noastre. Fusul toarce ca o pisică sălbatică firul de lână din cuvintele limbii române. Cum vine de sus, așa merge pe fus.

Oșteanul cu mustăcioară poartă numele de Lucian Perța. El a inventat și cusutul pe dos. Mama îmi spunea că o pogmată cusută pe dos iese ca lucrarea pe față, dacă nu și mai bine. Așa a zămislit Lucian parodia, pe care o administrează ca nimeni altul. Dacă poeții oferă poezia, Lucian ne dăruiește parodia ei, mai sprintenă, mai lucitoare, emoționată ca o mireasă dusă la altar. Și uite așa, Lucian devine nașul poeților. Vocea lui unică, cerută de revistele literare, nu se arată obosită, ci desă­vârșită. A ajuns și la revista “Nord Literar”, unde cu iscusința devenită proverb își ia materia primă din pagina lui Orfeu, în care adastă numai poeți lus­truiți de experiența lirică.

Lucian Perța, acolo la Vișeu de Sus, și-a construit Marele Imperiu al Parodiei, asupra căruia domnește pe deplin. Și asta n-o spun numai eu, ci au spus-o răspicat, prin vremuri, Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, sau Mircea Martin. Da, am fost de față când Laurențiu l-a definit ca un mare parodist al literaturii române contemporane. Altruiștii spun că este cel mai mare. Pe masa din preajma tronului parodic, când a făurit această antologie, au stat poeți care, lună de lună, au luminat o pagină de poezie.

În fața parodistului, toți sunt egali, ca în fața Judecății de Apoi. Între poezia originală și replica parodică a lui Lucian Perța este o căsnicie fără divorț, o tandrețe din care câștigă parodia. Lucian a schimbat și definiția parodiei. Deși cuvântul vine de la grecii cei antici, el i-a dat libertatea de a fi în rând cu noi, cei care mai punem și piper în mierea de albine. Parodiile lui nu întrupează râsul sărbătoresc, voios, viguros, ci te îndeamnă la o serioasă meditație despre schimbarea lumii poeziei într-un univers în care verbul a parodia se conjugă altfel.

După voia omului care știe că, prin vreme, au fost liturghii și evanghelii scrise în registru parodic. Deci parodia este admisă, și cultivată, și pe drumul spre Emaus. Că magii când au trecut Prislopul au stabilit reședința Parodiei Naționale la Vișeu de Sus. Deși omul nu era atunci Între râuri, ei, vestitorii faptelor alese, au prevestit sosirea Parodistului. Și a venit cu stemă, un semn heraldic și o parafă. Așa că, stând în târnațul casei părintești din Desești, îmi dau seama că Nordul parodiei românești de la Vișeu de Sus se arată.

Dar cu Lucian Perța nu-mi pun mintea, deoarece știu că are o putere cu mai multe capcane. Pe care nu le pricep. Ondularea lui cu poemele confraților este o formă de a primeni noi teritorii lirice. Cum spuneam, unora ni se pare parodia o poezie întoarsă pe dos, dar și un fel de prelungire a înțelesurilor râvnite de autorii poemelor. Până la bardul de la Vișeu de Sus, parodia era risipită prin ungherele literaturii. Era un simplu zâmbet în prier. Lucian a intuit la vreme că lumea unui poem este mai reală decât convenția acestei vieți, văzută prin simboluri.

El a inventat logodna poemului cu parodia, care nu se nuntesc, dar fiecare exercițiu liric este un banchet al spiritului. În anii tinereții noastre semăna cu noi. Apoi am plecat prin lume să ne căutăm norocul. Când l-am reîntâlnit, Lucian purta un elegant costum de parodist, făcut de marii croitori ai culturii clujene. Purta și o pălărie solemnă, care niciodată nu-i zbura de pe cap. Cu acea pălărie de muschetar vișeuan a intrat pe poarta literaturii române. Lucian Perța a cucerit orașe cu reviste literare de prestigiu național.

Dar regatul lui este în Maramureș, de unde arată Nordul parodiei românești. Portretul lui este în mișcare, se adaptează după mode poetice și timp, cu un altruist Olimp. Este un parodist pe viață și pe operă, care nu supără pe nimeni, ci, din contră, unora le face un mare bine. Le ridică prestigiul poeziei, le asigură locul râvnit cu armele lucitoare ale parodiei. Că pentru Lucian, parodia este o armă duioasă, cum pentru Conu Alecu Paleologu, era politețea. Da, politețea ca armă. Confratele și prietenul Ioan Moldovan scria: „Lucian Perța camuflează în sine un cititor – firește și un poet – împătimit de poezie, un erudit al tehnicilor prin care ea, poezia, atât de refractară în a-și devoala misterul, este supusă. Jongleria parodică este, în fond, o formă mascată a melancoliei.”

Tenacitatea de a fi prezent, lună de lună, în paginile revistei de cultură „Nord Literar” cu parodii după nume de rezonanță ale poeziei ro­mâ­nești contemporane, m-a făcut să cred că Lucian Perța indică Nordul acestui gen, care l-a făcut celebru. Așa s-a născut această antologie, care marchează două decenii de la ieșirea în lume a primei reviste de cultură din istoria Maramureșului. În acest moment aniversar nu-i uităm pe fondatorii ei, colaboratorii care au susținut prestigiul ei prin valoarea textelor. Așa că îi mulțumim și lui Lucian Perța.

Volumul este și supliment al revistei Nord Literar.