Poetul Horia Bădescu – rana ascunsă a fiecărei zile!

 

La cei 80 de ani, Horia Bădescu este un poet în plenitudinea forței creatoare, care revine cu o forță tinerească, aș spune anti-frastică, prin recentul volum de versuri ”Rana ascunsă a fiecărei zile”, care a văzut lumina tiparului la Editura Școala Ardeleană. Volumul publicat la aniversarea a 80 de ani ai autorului, sub egida Fundației Transilvania Leaders se bucură de o postfață semnată de Răzvan Voncu, care radiografiază chirurgical opera lirică a autorului: ”…acest al cincelea volum al Viețuirilor, apărut în seria de autor Horia Bădescu, cuprinde în special creații mai noi. În ele regăsim, trăsăturile dintodeauna ale poeziei sale – spiritualitatea, sentimentul întemeietor al rostirii, lirismul alimentat de mituri și o anumită sensibilitate metafizică -, alături de nuanțe și sonorități noi…”. Scriitorul Răzvan Voncu continuă subliniind că ”Rana ascunsă a fiecăriei zile – ne propune o reîntâlnire cu o poezie încărcată de dramatism și de tensiune a emoției, o poezie a rafinamentului simplității și a convertirii spaimelor contemporane în rostirea întemeietoarea.” Volumul de versuri al poetului Horia Bădescu surprinde o voiciune vitală, ființială, și în același timp nostalgică și reflexivă a existenței eului liric într-o preajmă ce rănește subiectul. ”Rana ascunsă a fiecărie zile” respiră un existențialism de tip A. Camus, introvertit și singular, ce răzbate cu emoție calea neliniștită și interiorizată spre câmpiile Elizee. Poet de factură neoclasică, dar cu o expresie stilistică de factură neo-modernă, Horia Bădescu refuză tentațiile concupiscente facile ale post-modernului și transmodernsimului. Poetul știe și scrie ca și cum poezia autentică nu are evoluție și nu se cadrează determinsimului istoricist, ci trăirii esențiale. Specialist în rimă și ritm clasic, în acest volum de versuri poetul preferă trăirismul sensibilităților rănite de întrebări existențiale ale ”micului prinț”, cu reverii de reszveratrol liric confesiv în maniera lui Pablo Neruda: ”O rază pipăind întunericul/înainte să se închidă/rănile zilei./În adâncul adâncului,/doar acolo se mai paote ceva/întâmpla/doar acolo/unde se amestecă apele ierbii/și țărânele cerului…” Poetul sapă tematic și teoretic în manieră expresionistă de factură blagiană ”în adâncul adâncului” pentru a da de ”stele în apă”. Nostalgiile poetului sunt o reverberație a respirației emoției spre ”vedenia zborului”, care poate fi în același timp baudelarian și brâncușian, dar și ”pasăre de vânt”.

Horia Bădescu este în căutarea esențialității lumii rătăcite azi într-o post-modernitate uniformizatoare și golită de sensuri, care rănește inima poetului. Asemenea lui Garcia Lorca, poetul clujean caută revelații unicate într-o lume care se miră tot mai puțin și nu pune întrebări, iar singura salvare este căutarea febrilă și fecundă a ancestralității, acea fundamentare a unei normalități în care se regăsește umanitatea, ca fior ceresc. Căutarea rădăcinilor naște tensiuni lirice și absența acestora produce o obnubilare a sensului creației. Poetul transformă cu măestrie de trubadur clasic poemele într-un jurnal liric inițiatic împărțit în două părți: Rana ascunsă a fiecărei zile și Poemele păsării-n vânt. Constatăm uimiți o trecere de la constatarea ”salvgardistă” prin reflexivitate la speranța zborului confesiv.”Roagă-te vântului,/sfântului,/pentru tăcerea cuvântului”. Religiozitatea poetului nu este declamativă, ci este subliminală și tainică. Suferința este hristică dar nu o denumește în canoane lirice, ci o exprimă printr-o durere inițiatică și intimă: ”Fără preț viața/la licitația răului. În rana ascunsă- a fiecărei zile/începutul și sfîrșitul stau în față.” Viața este o înțelepciune sinergică și maniheistă surprinsă în versuri lirico-confesive care ajung direct la inima cititorului. Eul este pus neprovocator într-o permanență a deznădejdii și în fața unui drum ce se termină în prăpastia pustiului. De aceea doar ”zborul păsării-vânt” este ecuația mântuirii. ”Dintr-o cârjă într-alta anotimpuri/și oameni, într-o deznădejde într-alta/prăpastia./Oarbă,/lumina se târăște pe străzile goale…” Horia Bădescu, deși un virtuoz al versului în rimă și ritm, specialist de rondeluri și ronsete, în recentul volum preferă cel mai pur și bun stil al versului alb. Lirismul subtil reiese totuși cu grație din reflexiv și mărturisire, dintr-o magică alăturare a sonorităților asocierilor de cuvinte. Astfel emoția lirică nu se pierde, fiind receptată magic de cititor. Poemele au ceva din inefabilul magic latino-american, dar rădăcinile acestuia sunt împământenite în arhetipalul carpatin. Poetul compune metafore simple și subtile dar percutante, evitând să încarce textul liric cu figuri de stil encomiastice. Discreția lirică este grăuntele de aur care strălucește puternic și solar din poeziile scurte și enigmatice. Poetul Horia Bădescu ne surprinde și cu versuri protestatare față de întocmirea nouă a lumii de azi, dar construite în discreția specifică sieși: ”oraș pustiu, străzi pustii, case pustii, oameni pustii, doar floarea țărânii mai crește în ei/De grilajele bătrânelor porți/atârnă amintirea cuvintelor mamă și tată. La ce-ar mai fi de folos” Această interogație este un protest și un manifest al arhetipului din ființa contemporană, care este izbăvitor și mântuitor. Poetul știe că acum ”Țipă întruna peste pământ,/ziua și noaptea, pasărea-vânt, caută iernile, caută verile/și nu mai află decât tăcerile și nu e/creangă s-o sprijine, piatră s-o suie…”

”Pasărea-vânt” e una dintre variantele reușite ale autorului, sub formă lirică, după ”păsărea măiastră” a lui Brâncuși. ”În cuibul tăcerii/învață să zboare/pasărea-vânt”. Rana ascunsă este ideea din peștera platoniciană, iar ”pasărea-vânt” este un alter ego al poetului pe care îl dăruiește cu generozitate umanității pierdute în futil și facil. Horia Bădescu reprezintă o voce lirică distinctă, care prin recentul volum de versuri publicat, ne oferă un cadou liric din experiența și înțelepciunea unei vieți dedicate poeziei autentice. La 80 de ani, Horia Bădescu este un poet existențialist-expresionist de un neo-modernism viguros și revelator, în care talentul este o fântână de apă vie, nesecată, decupată din ancestralitatea lirică perenă a basmelor magice din vremea lui Sfarmă-Piatră și Sfarmă-Lemne. ”Un imn pentru țărâna măsluită sub pași!/Absolvo te!/În inimă zace ucisă/pasărea-vânt!”. La poet forța poeziei este abisul, dar nu ca pustiu, ci ca zbor ce unește rădăcinile cu cerul. În urbea de pe Someș, Horia Bădescu duce mai departe lira poeziei lui Lucian Blaga. Rămân la părerea, pe care am exprimat-o acum câțiva ani, că Horia Bădescu este un poet român de premiul Nobel, singurul care poate primi această distincție, ca un dar al lumii față de marea poezie românească din ultima sută de ani.

Ionuț Țene