Patria, armata și poporul

Forțele armate au obligația să apere integritatea teritorială a patriei, locuită de un popor care are o istorie proprie, trăsături, obiceiuri și particularități specifice. În regimurile dictatoriale, liderii (dictatorii) uneori răscolesc istoria și pot angaja armata în războaie de agresiune. În timp ce democrația respinge agresiunea, dictatura încalcă premeditat tratatele și convențiile internaționale. În democrație, armata este apolitică, nu se amestecă în politica internă a guvernelor aflate la putere, indiferent de orientarea lor ideologică. Chiar dacă România merge într-o direcție greșită cu problemele societății, armata nu are nicio treabă. Cu toate acestea, din instituțiile statului în care românii au încredere face parte și armata. O spun sondajele de opinie îna­inte de declanșarea războiului ruso-ucrainean. Încrederea în armată trebuie motivată altfel pe baza unor argumente logice, poate fi ușor contestată. Cu ocazia alegerilor, normal ar fi ca poporul să dea votul instituțiilor în care are încredere. Trecerea pe buletinele de vot a armatei și acordarea votului în analele democrației ar fi o premieră mondială. Care ar deschide drumul spre o formă de dictatură militară legitimă, rezultat al voinței poporului. O variantă de nimeni dorită. România face parte din UE, din NATO și nu este situată în America de Sud sau în Africa. Și totuși, la ce s-au gândit românii care au declarat că au încredere în armată? Răspunsul le aparține, eu pot doar să-l bănuiesc. Oricum absența motivelor lasă impresia că suntem un popor asupra căruia veșnic planează amenințarea și agresivitatea. Oare care sunt țările preocupate să ne poarte sâmbetele și nu ne lasă în pace să ne vedem de propriile necazuri? Firește, gândurile se îndreaptă spre Ungaria și Rusia, semn că sentimentele de dușmănie apărute în urma Diktatului de la Viena și a Pactului Molotov-Ribbentrop nu s-au stins. Din contră, ele s-au transmis prin viu grai până la generațiile din zilele noastre și frica de război nu se justifică. Într-un exercițiu de ima­ginație, presupunem că România ar fi atacată de Rusia, inamicul din prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o astfel de situație ce ar putea să facă armata până la activarea art. 5 din Tratatul NATO, încât să-i vină în ajutor țările membre. Ce a făcut și în urmă cu aproape 80 de ani, când România a pierdut o bună parte din teritorii. Adică, nimic. Țara este mică, cu potențial industrial militar și uman limitat, iar într-un conflict singură nu se poate descurca. Armata trebuie înzestrată și pregătită după posibilitățile de care dispune țara. Care nu-și permite să bage bani într-un război ipotetic purtat peste ani de Rusia și NATO, nici măcar cu arme convenționale. Ambele tabere sunt conștiente că echilibrul păcii este menținut de armamentul atomic, iar activarea lui ar însemna Apocalipsa. Că tot vorbim de ruși, două lucruri sunt de precizat. Conflictele în care românii au luptat alături de Rusia țaristă și împotriva URSS sunt cunoscute opiniei publice. Apoi de la Stalin și până la Putin, toți conducătorii sovietici au considerat că războiul României alături de Germania nazistă a fost unul de agresiune. După 23 august, multă vreme, armata a fost supravegheată de consilieri sovietici. Legenda spune că la o agapă stropită cu multă băutură, în 1956, Dej l-a convins pe Hrușciov să-și retragă trupele din România. Relațiile cu URSS s-au deteriorat când N. Ceaușescu a condamnat public invazia Cehoslovaciei în 1968. Atunci s-a vorbit că, la graniță, între armata română și ruși ar fi avut loc incidente neconfirmate de media occidentală. După război, pentru mulți tineri mai ales din mediul rural, stagiul militar de trei ani a însemnat alfabetizare, educație și civilizație, nu numai instrucție. Odată cu deschiderea societății spre școală, stagiul militar treptat s-a redus, iar după Revoluție a fost suspendat. Ca instituție, armata trebuie respectată, dar nici să-i acordăm încredere nejustificată nu e cazul. Istoria confirmă că nu întotdeauna a slujit poporul. La Revoluție armata a fost cu noi, după ce la ordinul nu se știe cui a tras în demonstranții de la Timișoara, București și Cluj. În timp ce la graniță avem război, sutele de generali se calcă pe picioare, iar militarii în toată puterea dau bir cu fugiții și trag cu ochiul la pensiile speciale. Ăsta da patriotism în stil românesc! În armată se trăiește bine și nu avem motive să-i plângem de milă. Cei care au decedat în teatrele de operațiuni și-au asumat riscurile și cu știrea autorită­ților au făcut-o pentru bani. Să pui tricolorul pe sicriul unui mercenar român mort în Congo este o blasfemie la adresa României. Câtă vreme patria este condusă de tagma jefuitorilor, nu de popor, înrolarea ca voluntar în armată nu merită pentru tot aurul din lume.

prof. Vasile ILUȚ