Câtă vreme suntem guvernați de prostie, incompetență și inconștiență, rămânem vulnerabili!

 

În ultimele săptămâni, o parte a presei vorbește despre programul SAFE de parcă am fi descoperit, în sfârșit, formula magică pentru toate problemele României. F-35, obuziere K9 Thunder, tancuri Abrams, corvete, sisteme moderne de apărare, miliarde investite în înzestrare.

Și, dacă urmărești suficient de mult aceste dezbateri, aproape că ajungi să crezi că, imediat după semnarea contractelor, vor dispărea și deficitul, și exodul tinerilor, și lipsa autostrăzilor, și nepăsarea administrației.

Nu suntem într-un film cu Mr. Miyagi, unde după câteva lecții și două-trei mișcări spectaculoase devii invincibil. În lumea reală, performanța unei națiuni nu se măsoară doar în calitatea armelor pe care le cumpără, ci și în calitatea celor care o conduc.

Pentru că există un detaliu pe care entuziaștii înarmării par să-l ignore: indiferent câte arme adunăm, câtă vreme suntem guvernați de prostie, incompetență și inconștiență, rămânem vulnerabili. Doar că vulnerabilitatea va fi mai scumpă.

Mai direct spus: dacă pui în mâinile unor politicieni de duzină cele mai performante echipamente militare din lume, nu îi transformi în oameni de stat. Le dai doar jucării mai scumpe, iar greșelile lor vor costa proporțional.

Are cineva impresia că președintele Nicușor Dan ar înțelege mai bine România reală dacă în dotarea armatei ar fi de mâine încă două escadrile de F-35? Că va descoperi brusc problemele oamenilor care trăiesc departe de bulevardele Capitalei? Că va înțelege de ce milioane de români simt că statul există doar când trebuie să încaseze taxe? Sau că Ilie Bolojan va opri lucrările la propria statuie politică și va începe să se întrebe ce mai simt românii care nu apar în prezentările PowerPoint ale succesului administrativ?

Un avion de generația a cincea nu poate compensa lipsa unei viziuni de generația întâi.

Franța lui Napoleon al III-lea intra în războiul cu Prusia din 1870 cu una dintre cele mai moderne artilerii ale epocii și cu o armată considerată de mulți invincibilă. Șase săptămâni mai târziu, împăratul era prizonier, Parisul asediat, iar imperiul – pulbere. Nu tunurile au pierdut războiul. L-au pierdut politicienii care decideau când și cum se folosesc.

Desigur, România are nevoie de o armată modernă. Este o obligație strategică, nu un moft. Nimeni serios nu contestă acest lucru. Dar între a avea o armată puternică și a transforma înzestrarea militară într-un scop în sine există o diferență pe care clasa noastră politică pare incapabilă să o înțeleagă.

Și încă ceva. Uniunea Europeană nu înseamnă doar SAFE. Europa are programe pentru combaterea criminalității și terorismului. Are programe pentru securitate cibernetică. Are programe pentru protecția infrastructurilor critice. Are programe pentru reziliență societală, pentru combaterea dezinformării, pentru apărarea proceselor democratice și pentru consolidarea capacității de reacție în situații de criză. Iar lista poate continua.

Există însă un lucru pentru care nu are niciun program. Nu există un fond european pentru alegerea liderilor potriviți. Nu există un mecanism de finanțare care să transforme incompetența în competență, oportunismul în caracter sau propaganda în viziune. Asta trebuie să învățăm singuri. Și cât mai repede.

Pentru că, dacă vom continua să alegem în funcții de decizie oameni nepotriviți, toate celelalte programe riscă să devină doar bani cheltuiți fără rezultat și oportunități aruncate pe geam. Iar o țară condusă prost nu devine puternică doar pentru că își cumpără arme mai bune. Devine doar mai scumpă.

Silviu Predoiu