CAFEA ŞI REVERIE
Stau singur cu mine
însumi
în fața colii albe de hârtie,
savurând aburul proaspăt,
aromat, cu gust exotic,
al cafelei fermecate,
aşternând cu pixu-mi
magic
soare, farmec ṣi iubire
pe-al meu petec de hârtie,
ingrediente sincer
necesare
pentr-un început de
zâmbet,
în această nouă zi,
în care
lumina străluceste
şi mai mult,
cu gândul la tine,
sperând că-mi vei trimite
un sărut sincer şi tandru
din inima ta frumoasă
ṣi plină de poezie,
şi multă, multă fericire,
cu care să-mi învălui fața,
acum când reveria
rămasă încă proaspăt vie,
la nivel de amintiri plăcute,
mă face să zbor cu gândul
la clipe dulci de poezie,
atunci când ne scriam
răvaşe
pe câte-un petec
de hârtie,
dându-ne-ntâlniri discrete
în pauzele dintre ore,
sus, la ultimul etaj,
pe coridor, la dreapta
în dreptul unui geam
al nostru, numai,
ținându-ne de mână
şi privindu-ne cu drag,
adolescenți purtați de
visuri,
în anii proaspeți de liceu,
trăind cu patimi şi durere
un zâmbet tandru şi-un
îndemn,
mai mult dorință incipientă
a unui mugur de amor.
Zâmbesc, mă scutur parcă,
trezindu-mă din acest vis
frumos,
licoarea fermecată a
cafelei
terminându-se discret,
privesc spre coala albă
de hârtie,
cu jenă parcă, ruşinat,
că nu am aşternut cu pixul
niciun vers şi niciun gând,
doar simple mâzgăleli,
veți zice,
de-atunci de când eram
elevi
în micul târguşor
provincial,
în care totul se-ntâmpla,
sau poate nu se întâmpla
nimic,
iar timpul plictisit de-acest
nimic,
adormea şi sta pe loc,
şi vai, ce bine-ar fi, acum
de ar mai fi aşa ceva,
dar din pacate-i numai fum
şi abur dulce de cafea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu