Romanul „VIAȚA DE CARE FUGIM” de NELU
ANDREICA
UMBRE PE PÂNZA VREMII
A apărut în
2026 la o editură din Satu Mare cartea
de proză cu titlul : „VIAȚA DE CARE FUGIM” scrisă de sătmăreanul profesor
IOAN ANDREICA.
La prima
vedere cele șase capitole par a fi distincte, dar, după lectura completă a
romanului am putut observa că ele au
legătură unele cu altele, realizându-se astfel capitole deosebite care urmăresc
evoluția psihologică a personajului principal ION, căruia i se mai spunea și
NELU – ca de obicei la români.
Romanul ar
putea fi considerat o MEDITAȚIE asupra societății în epoca trecută,
comunistă, atunci când omul nu-și putea scrie
ideile proprii, ci, era influențat de ideile epocii „multilateral
dezvoltate”. Personajele povestirilor sunt intelectualii satelor, dascălii care
erau „oameni ai locului” profund influențați de concepțiile societății în care
trăiau, zbaterile lor pentru a găsi un loc de muncă (care să fie cât mai
aproape de casă) sau la oraș unde ajungeau cei care continuau studiile
superioare etc.
Nelu se
gândea că nu se căsătorește până ce nu va avea un serviciu stabil, apoi o să-și
întemeieze o familie, de aceea trebuie „acum” să-și reprime sentimentele față de fete pentru a nu le da
speranțe pentru viitor. Astfel se povestesc întâmplări din mediul școlar cu
rigorile lui, cu vacanțele de Crăciun,
Paști și Vacanța Mare cu întâlnirea tinerilor dascăli „imaginare” și mai puțin
realizate.
Trebuie să
amintesc în această ordine de idei că tinerii dascăli care se aflau la începutul
carierei lor erau dedicați cu trup și suflet meseriei alese și pentru acest
lucru au urmat și cursuri de învățământ superior.
„
Nehotărâtul” e Nelu ce pare a fi un „alter ego” al autorului.
Conflictul
creator e unul SUFLETESC prin care autorul vrea să exteriorizeze atât
sentimentele „eroului” Nelu cât și a iubirilor lui trecătoare, fete dăscălițe,
față de care și- a manifestat o iubire formală.
Tipul de
creator al autorului este acela al omului concentrat să descrie frământările
personajelor, mai ales observarea și relatarea
gândirii lui Nelu în diferite împtrejurări, apoi a prietenelor lui,
ființe vii, care „sunt mai legate de
glie”, mai realiste și- și exprimă sentimentele lor față de Nelu, nu le reprimă
precum acesta – care este idealist, parcă nu vede realitatea sau nu vrea să o
vadă.
Suntem
introduși în mijlocul unor evenimente ce aparțin realității externe iar cei
ce-au trăit în perioada comunistă ne dăm seama de realismul celor relatate.
Citind
cartea eram concentrată asupra deznodământului care nu e fericit, deoarece
viața („care dă năvală-n suflet”) nu e luată ca reală, se fuge de ea, se
întunecă relațiile amoroase și nu au continuitate. Este o realitate a vremilor
trecute iar din acest punct de vedere romanul e o oglindă psihologică și
realistă asupra unei perioade de dinainte de așa zisa revoluție din 1989 din România.
Deși Nelu e
muncit de idei, intenții treze, acestea sunt ținute în frâu și de cele mai
multe ori nu sunt exteriorizate.
Șirul
evenimentelor e redus la strictul necesar cu oprire asupra funcționarului
public care e obosit de atâtea cerințe, uneori absurde... Cele șase capitole („Destinul
nu ne-a zâmbit, Ai locul tău în inima mea, Viața de care fugim, O să mă întorc
acasă, Peste suflet nu se trece, Pasagera din dreapta”) cu tot atâtea titluri
au câte un final scurt care ne teleportează în timp – povestind destinul
fetelor în viitor, mai puțin aflăm despre Nelu care, continuându-și studiile,
ajunge la oraș. Dialoguri potrivite care exteriorizează sentimente iar
rezultatul este acțiunea nehotărâtă a lui Nelu.
Evenimentele
nu se desfășoară aievea înaintea noastră, ci, ni se spun povești din
perspectiva personajului principal. Ele pleacă de la primii ani în învățământ până la pensionarea celor
implicați în acțiune. Și, oricât de impersonal ar părea autorul Ioan Andreica,
cititorii nu pot scăpa de convingerea intimă că firele acțiunii sunt
concentrate în mâinile lui și că de autor depinde relatarea, el e stăpân pe
gândurile „eroilor,” a poveștii și-i mânuiește precum un păpușar păpușile lui.
Autorul se
destăinuie direct prin fiecare personaj în special prin Nelu, dar și prin
fetele îndrăgostite de el.
Luând în
considerare spațiul și timpul, timpul se caracterizează prin succesiunea logică
a întâmplărilor în timpul prezent, ele
sunt descrise pas cu pas de către povestitor iar apoi printr-un salt în timp se
relatează întâlnirile întâmplătoare ale personajelor care au fost stăpânite de
iubire( un sentiment care nu se uită niciodată).
Ritmul
desfășurării acțiunii e uneori lent, presărat cu descrieri din natura
înconjurătoare potrivite stărilor sufletești. („se gândi să împartă bucuria
frumuseții florilor cu Alina, oricum din primăvară, când i-a adus ghiocei își
făcuse un obicei din asta așa, de dragul primăverii, ca și florile și
primăvara, precum iubirea sunt trecătoare.”)
Toate cele
relatate sunt centralizate într-o atmosferă de epocă printr-o voință a autorului
care se stăpânește și le lasă să se
dezvăluie treptat. Specific e reținerea sentimentelor de iubire, cf.
tradițiilor de la țară. E o viziune asupra lumii prin ochii dascălilor,
centralizată și în vastul domeniu al
filozofiei, de care autorul nu este străin.
E o lume a „eului”
interior într-o armonie perfectă cu exteriorul, un ideal ce se vrea a se ridica
deasupra realității, și, reușește mereu
prin frâna pusă în gând și faptă pentru „viața de care fugim”. Romanul
nici nu putea să aibă un titlu mai sugestiv ca acesta. Privit din acest punct
de vedere e un roman psihologic, e descoperită psihologia dascălului care
trăiește într-o societate cu limitele, sărăcia și idealurile ei.
Atmosfera
„creată” ne transpune direct în „eul” autorului. Se povestește munca țăranilor
în CAP-uri și ajutorul dat lor de către elevii școlii, pregătirea serbărilor
școlare, cântecele de atunci creează o atmosferă specifică. Alta e atmosfera în
școala actuală unde dascălul nu se bucură de respectul elevilor iar părinții nu
se preocupă de evoluția propriilor odrasle.
Cartea e o
descriere obiectivă, o schemă de viziune asupra lumii apuse, din păcate, a modului de a concepe
existența într-un loc și un timp anume. Locul
e România iar timpul e acela al importanței care se dădea școlii în pregătirea
viitorilor oameni- spre deosebire de perioada modernă, actuală, când elevii la
terminarea școlii nu știu în ce direcție să meargă.
Mereu
refugiat în gândurile lui, Nelu nu dă importanță gândirii celorlalți, se conduce singur după anumite principii
dinainte stabilite, dar, sentimentele adevărate ale iubirii nu se uită. Nimic nu dispare „peste suflet nu se trece”
iar „viața de care fugim” se pierde-n golul timpului, dar nu se uită.
„Pentru
fiecare apus de soare există o zi care va veni. Pentru fiecare vis care se
termină, există unul care nu s-a născut. Nimic nu dispare atât timp cât există
viața”. Paulo Coelho
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu